Tag Archives: literature

Înțelegere și interpretare. Mai există comunități interpretative?

Anunțam printr-un teaser demult, prin septembrie, că voi scrie cîndva despre posibilitățile de interpretare ale unui text literar pornind de la un concept al lui Stanley Fish: comunitate interpretativă. Firește, nu putem reproduce aici 14 pagini A4 cu ipoteze, intersectări, speculații și concluzii, prezentate deja la o conferință și promise unei edituri. Aici avem doar un scurt fragment. Să purcedem, așadar:

Stanley Fish folosea sintagma comunitate interpretativă cu un sens teoretic pentru a desemna faptul că semnificaţia unui text se construieşte în afara lui, în funcţie de ipotezele şi opţiunile culturale relative la interpretare. Fish considera că felul în care interpretează un individ este corelat cu apartenenţa la o comunitate interpretativă, care oferă un anumit mod de interpretare şi care defineşte într-un anumit sens ce înseamnă interpretare. Ce nu ştim e faptul că un individ aparţine sau nu comunităţii din care facem parte noi, deoarece orice act de comunicare în care ne-am putea implica pentru a afirma dacă aparţinem aceleiaşi comunităţi ar fi interpretat. Şi toate acestea din cauza faptului că nu cunoaştem limitele interpretării, neputînd să ne sustragem comunităţii interpretative din care face parte.

Convingerea că lectura unui roman ca Jacob se hotărăște să iubească de Cătălin Dorian Florescu din mai multe perspective, din care nu lipsește cea sociologică, este cît se poate de productivă mi-a fost confirmată de existenţa unui site special dezvoltat de Heimatortsgemeinschaft (HOG) Triebswetter şi dedicat comentării istoriei ficţionale conţinută de Jacob se hotărăşte să iubească: http://www.balzer-franz.de/hog-trw/Roman-Salut.htm. Este încă o dovadă că ficţiunea literară atunci cînd abordează problema identitară poate produce interesante dislocări de energii şi de semnificaţii. Romanul lui Florescu a provocat reacţii violente din partea comunităţii locuitorilor die Triebswetter, emigraţi în Germania, şi care s-au proiectat imersiv în actul lecturii în spaţiul ficţional, ajungînd să interpeleze mass-media, pe autor şi pe editorul acestuia, reproşîndu-i următoarele:

„Acesta nu este un roman istoric al şvabilor din Banat, aceasta nu este o epopee a familiei Obertin, aceasta este o criminalizare a strămoşilor noştri din Lotaringia, aceasta este o falsificare eclatantă a identităţii şvabilor din Banat, aceasta este o descriere înjositoare a locuitorilor din Triebswetter. Folosirea numelui real al localităţii Triebswetter şi a tuturor numelor de familie reale, care mai există şi astăzi, care au fost preluate cu caracter înjositor împreună cu povestiri scurte din Cartea de Familii din Triebswetter nu sînt pentru o temă într-un roman, care nu deosebeşte între realitate şi ficţiune: povestirea este ficţiune, iar numele persoanelor, şvabilor şi a localităţii sunt reale. Jakob (scris cu k, este scrierea germană) este un om mănios şi rău şi Jacob (scris cu c, este scrierea română a acestui prenume) este cel bun şi plăcut explică totul (înjosirea/naţionalismul) din privinţa mea. Autorul face ‚o joacă’ cu identităţi, pe care el le poate schimba, schimbînd numai o literă din prenumele folosit (interviu din Thüringer Allgemeine). Acest roman este o insultă, înjosire şi discriminare a tuturor VICTIMELOR a dictaturii comuniste Române.”

Fireşte, că pe de altă parte, cei care se identifică drept români ar putea şi ei să protesteze folosind citate scoase din context, cum ar fi:

„Puţinii oameni de pe drum n-au întors capetele, nu m-au recunoscut şi nici eu pe ei. Erau români care locuiau acum în casele deportaţilor. Se vedea bine după hainele şi feţele lor. Nici un neamţ n-ar fi spart seminţe de floarea-soarelui între dinţi, uitîndu-se între timp liniştit, aproape absent, la vaca legată de gard, care păştea paşnic.” (Florescu, 2014: p. 276)

sau

„Nu, în români nu puteai avea încredere. Îşi făceau prea mult de lucru cu paharul ca să-şi amintească bine.” (Florescu, 2014: p. 277).

La cea din urmă, românii ar putea replica, folosind şi ei următorul citat:

„Coloana de care, cai şi oameni s-a oprit abia acolo unde avea să fie mai tîrziu Triebswetter. Au început să sape prima dintre cele patru gropi din care şi-au scos pămîntul pentru case. Cîrciuma a fost înălţată încă înaintea bisericii [subl.n.].” (Florescu, 2014: p. 218)

În ultimul citat, este vorba despre venirea și stabilirea șvabilor în mica localitate bănățeană Tomnatic.

Altfel spus, nu contează cine scrie, contează cine și cum citește!

Advertisements

Caragiale naturalist?

Cu ocazia faptului că recent am pregătit o lucrare (marcînd finalul acestui sezon de conferințe, căci eu aici mă opresc!) despre Caragiale și una dintre nuvelele lui, anume O făclie de Paște [trad. ger. Eine Osterkerze], a trebuit să revin asupra problematicii naturalismului unei anumite părți a operei lui Caragiale, unde se regăsesc și Năpasta, și La Hanul lui Mînjoală ș.a.

Nu mai revin asupra verdictului asumat în timpul facultății, combătînd convențional și canonic-școlăresc poziția lui G. Călinescu pentru a face pe plac profesorului de atunci. Rețin doar, și mă simt dator cumva să reiau aici și acum, un comentariu din volumul lui Florin Manolescu Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (Cartea Românească, 1983), care rămîne unul dintre cele mai bune studii despre Caragiale. Așadar:

„Naturalismul” lui Caragiale, inclusiv principiul documentării și al dreptului de existență literară al mediilor de jos, a fost explicat pentru prima dată, în chip mai coerent, și opus literaturii romantice și sentimentale de la sfîrșitul secolului XIX, încă din aprilie 1885, după căderea comediei D-ale carnavalului, de către tinerii Stemi (Ștefan C. Mihăilescu) și Niger (N.G. Rădulescu-Niger), în broșura Caragiale fluierat. „Se acuză autorul acestei piese că a întrebuințat cuvinte triviale. O! moraliștilor – cari, printre rînduri, lăsați în scrierile voastre să se citească și să se vadă chiar cele mai mari porcării – păreați a vă scandaliza pentru că d-nu Caragiali a pus în gura viilor făpturi ale piesei sale cuvintele cu care ele se servesc în viața lor reală de toate zilele! […]

Nu voiți să vedeți lucrurile așa cum se petrec în realitate, tocmai pentru că ele prezintă o mai mare putere de viață, și publicul o mai mare plăcere de-a le vedea.

Și în fine, pentru că simțiți dominațiunea ce va avea în curînd să exercite Naturalismul, asupra scenei noastre; ceea ce va aduce moartea romantismului și patetismului operilor d-voastre.

Zadarnică e dar opozițiunea crîncenă ce-i faceți noului și puternicului gen, naturalismul.” (pp.10-11)

Ei bine, eu cred că predicția celor doi autori avea să se împlinească mult mai tîrziu, în secolul 21, în piesele de teatru sau bucățile literare semnate de tineri autori și care au cunoscut în spațiul românesc o eflorescență demnă poate de o direcție diferită…

Miraculosul domn Amis

Mousonturm este un stabiliment cultural situat pe o străduţă pe gustul meu, aproape de Zoo şi Rotes Kreuz Klinik. În Frankfurt, desigur. Un Frankfurt care a făcut posibilă întîlnirea cu unul dintre scriitorii mei peferaţi. Mai bine spus, una dintre vocile mele preferate, căci Martin Amis se pronunţă şi asupra temelor contemporane de pe scena politică. De altfel, la finalul lecturii publice, în momentul obţinerii preţiosului autograf (am văzut cititori care-şi aduseseră toate romanele lui Amis la semnat), tocmai despre political scene l-am provocat:

Good evening, Sir… (şi am deschis cartea)
Hi there.
I want to thank you for your writings and also for your, let’s say, political stance.
I thank you. Do you follow the English Labour?
Yes.
Jeremy Corbyn? What do you think?
Well, I don’t know what to say. We’ ll see…
We’ ll see, then. Goodbye to you, thank you.
Thank you, Sir.

Da, pare ironic, dar nu e. Ironic a fost pe parcursul dialogului. A practicat o ironie bine dozată, fără excese, mai ales că a subliniat că romanul în discuţie – The Zone of Interest – reprezintă o satiră. Auschwitz ca zonă de interes au numit-o autorităţile naziste. Interes livresc azi, interes militar şi politic atunci. Dar în alegerea titlului, Amis a ales termenul interest pentru polisemia lui: dobînda reprezintă cîştigul, profitul ‘peste’. Well, the Nazis were thinking about the Jewish jewelry also, a clarificat lucrurile Amis, cu grimasa-i tipică şi stilu-i inconfundabil nu doar în scris. A răspuns atipic la întrebarea de ce a ales să scrie despre Auschwitz din nou. Cum eu mă aşteptam să pronunţe banalul ‘din datorie’, am fost surprins şi nu prea: The process of writing is somehow miraculous. I cannot explain why and how. […] And this book underlines the impossibility to answer to ‘Why?’. As I said before, the question historicists cannot explain is why, not how. They wrote a lot of how was that possible…
Mie mi s-a părut un fin cercetător al lucrurilor nevăzute: a vorbit despre iraţionalitate şi nebunie, despre succes şi eşec. Hitler ca exponent al eşecului, Donald Trump ca exponent al succesului: When you make a billion dollars people think you’re a genius. Alăturarea a fost posibilă pentru că discuţia curgea în direcţia alegerilor iraţionale. După potolirea rîsetelor, am (au) fost provocaţi retoric: să ne gîndim doar la faptul că prin ’36-’39 germanii erau cel mai educat popor din lume. Cum, în aceste condiţii, au putut alege un tramp austriac? Ei, la faza asta unii – foarte puţini, vreo doi, trei – au putut să zîmbească. Iar după ce Amis ne(le)-a mai aruncat un cartof fierbinte – doar în interiorul limbii germane putea fi posibil Holocaustul -, un cititor a propus spre învăţare termenul Schadenfreude. Privit cu nedumerire de către Amis, omu’ l-a tradus în engleză: zat feeling of joy when somebody suffers. It igzists only in Geărmăn, a încheiat neamțul. Surpriza i-a aparţinut lui Amis, care ne-a amintit că el e născut în Ţara Galilor şi a crezut mereu că Schadenfreude e un cuvînt în Welsh. (Totuşi, după ce s-a repetat ideea de mai sus – auzi, ce cuvînt: Lebensraum! – Amis a recunoscut că perhaps, uhm, mhm, yeah Holocaustul ar fi putut fi posibil şi în limba franceză.)
Dincolo de poantele şi ironiile gustate cu toată deschiderea, mi-a mai plăcut eleganţa non-verbală şi claritatea cu care autorul şi-a mărturisit influenţele: Vladimir Nabokov (criticii îl alătură şi pe Henry James), dar şi pe cea a familiei – şi nu se referea la Kingsley Amis, ci la soţie, cu care e căsătorit din 1999, pe jumătate evreică (asta înseamnă că cele două fiice au şi ele sînge evreiesc, right?).
Lipsa plot-ului din romanul citit în seara de 17 septembrie ar trebui înţeleasă în condiţiile în care autorul nostru e mai degrabă interesat de naraţiune şi cuvinte, decît de intrigă, diegesis. Mai mult discurs înseamnă mai multă literatură. Iar dacă o carte nu îţi place după primele 5-6 pagini, Amis îţi sugerează ce să faci cu ea: throw it, kick it!
Pare simplă – dar nu e! – literatura asta, chiar şi cînd abordează o problemă atît de nevralgică. Cum să nu te simţi vinovat cînd recunoşti că ţi-a plăcut o carte despre Holocaust?! Şi cum having common-sense is moral judgement înţelegeţi la ce fel de plăceri se dedau cititorii lui Martin Amis. Cititori care mai au şi norocul ca, fix atunci cînd pregătesc un studiu despre volumul The Zone of Interest, să-l poată întîlni pe Martin Amis în carne şi oase.

20150918_163826 cover martin amis

Posted from WordPress for Android

Fear of the Past

Timothy Snyder in The next genocide (“International New York Times”, September 14, 2015, p. 11) assumes that:

The Holocaust may seem a distant horror whose lessons have already been learned. But sadly, the anxieties of our own era could once again give rise to scapegoats and imagined enemies, while contemporary environmental stresses could encourage new variations on Hitler’s ideas, especially in countries anxious about feeding their growing populations or maintaining a rising standard of living.

Timothy Snyder is a professor of history at Yale University and the author of Black Earth: The Holocaust as History and Warning, recently reviewed by Adam Gopnik and Richard J. Evans. This a just an introductory chapter, as we may discuss this evening with… Martin Amis on how we failed to learn from the Nazi genocide. At Künstlerhaus Mousonturm, Martin Amis has a public reading from his most recent novel, The Zone of Interest. More on this meeting with such a wonderful writer, later!

An Indolent Father

by Angela Gorgas, modern bromide print from original negative, 1977

by Angela Gorgas, modern bromide print from original negative, 1977

Right now I am reading an interview with Martin Amis, in The Paris Review, No. 151, 1998. The interviewer asked, discussing the relationship between Martin Amis and his father, Kingsley Amis):

Did you ever discuss writing with him when you began?

Amis:

Not really. He was brilliantly indolent: he never gave me any encouragement at all. I later realized how valuable and necessary that was. I know one or two writers who’ve encouraged their children to write and it’s a completely hollow promise, to return to the more or less unique situation of my father and me, literary talent isn’t inherited.

Simple as that. Posted from WordPress for Android