Tag Archives: live

Amorphis: Live in Frankfurt (Batschkapp, 2016)

Sînt mai mult decît convins de reacțiile rockerului care știe că fac referire la un concert din primăvara anului 2016. Pe 16 aprilie am ajuns la concertul finlandezilor de la Amorphis, pe care i-am așteptat ca pe niște zei. Or fi fiind ei zei, dar pentru mine concertul nu a avut nimic special: corect executat totul, dar cu o trupă de deschidere care pe mine m-a chinuit realmente, Textures. Mi s-au părut imposibil de slabi, așa că trec repede peste ei. Așa cum și peste concert am să trec în viteză, punctînd că – acolo în sală – mie nu mi s-au mai părut așa de fluide piesele prezentate, avînd un tempo mai lent. Poate a fost doar o impresie de moment, ce știu eu…

 

Și vorbim despre un concert din cadrul turneului „Under the Red Cloud”, nu despre ăla la care „amorfișii” au cîntat în deschidere la Nightwish (prin toamnă, tot la Frankfurt). Aia plictiseală!

Am și o setlist a concertului, cu precizarea că My Kantele și Thousand Lakes l-au avut în prim-plan vocal pe Tomi Koivusaari, care la vremea compunerii și lansării acelor albume era vocalistul original. Așadar:

  1. Shades of Gray
  2. Narrow Path
  3. Sampo
  4. Silver Bride
  5. Against Widows
  6. The Wanderer
  7. My Kantele
  8. Thousand Lakes
  9. Into Hiding
  10. Nightbird’s Song
  11. The Smoke
  12. You I Need
  13. Enchanted by the Moon
    Encore:
  14. Skyforger Intro
  15. Sky Is Mine
  16. Black Winter Day
  17. House of Sleep
Advertisements

Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase. Tour @ Alte Oper Frankfurt (2016)

19 Ianuarie 2016. Primul concert pe anul acesta. Bilet cumpărat înainte cu 3 luni. Preț decent, loc decent, la balcon, într-o sală cam de 2500 locuri (Große Saal). Steven Wilson ne-a anunțat că vede în fața ochilor „an exquisite audience in the most exquisite place”, și asta – sînt convins – nu a spus-o doar pentru a gîdila orgoliul localnicilor. Apoi a adăugat, punctînd aparenta inadecvare a sălii: „Do feel free! Express yourself!” (Spun aparentă deoarece omu’ a mai cîntat aici, la Alte Oper, și dacă ar fi crezut că nu iese bine show-ul sigur se muta la Batschkapp sau Jahrhunderthalle.) Publicul l-a ascultat, mai ales în partea a doua a concertului, și s-a manifestat în picioare, lipit de scenă sau mai bine zis îmbrățișînd scena. Pe parcursul concertului, Steven Wilson a stimulat rivalitatea cu Münchenul, aruncînd săgeți spre bavarezii care n-au prea interacționat cu trupa: „Where’s the worst audience? In Munich, of course. When we wanted them to sing along with us, it was a total graveyard”. Sigur că exagera, dar fum fără foc ați mai văzut?

Conform anunțului de presă, concertul a fost gîndit în jurul albumului Hand. Cannot. Erase, apărut în 2015 și conform intuițiilor din propria mea recenzie a ocupat locul 1 în mai toate clasamentele retrospective ale anului 2015 (din UK sau Germania, nu de altundeva). Motiv pentru care tot ce a mai fost interpretat în plus a reprezentat o încîntare pe de o parte, o surpriză pe de altă parte. Și dacă nu ar fi vorba despre Steven Wilson, aș enumera doar piesele care au gravitat în jurul lui Hand. Cannot. Erase. Însă merită trecut în revistă tot concert playlist-ul, căci e interesant cum s-au succedat piesele în partea a doua. Firește, avînd proiectate în fundal imaginile de-acum celebre din videoclipurile lucrate perfect de Lasse Hoile. Așadar, First Regret, 3 Years Older, Hand. Cannot. Erase., Perfect Life, Routine (moment în care pe scenă apare Ninet Tayeb, al cărei țipăt la final de piesă dă o cu totul altă dimensiune poveștii muzicale, pur și simplu paralizînd preț de o secundă sala întreagă…), Home Invasion (intensitatea în creștere), Regret #9, Transience, Ancestral (atît de plină și colorată de Ninet este piesa asta cîntată live, încît atunci cînd am fost întrebat ce piesă e, nu am fost deloc sigur pe mine), Happy Returns, Ascendant Here On… Apoi, după pauză, piese de pe alte albume, unele deja cunoscute din alte formule sub care a mai evoluat Steven Wilson: Drag Ropes (Storm Corrosion), Open Car (Porcupine Tree),  My Book of Regrets (de pe noul și scurtul, dar excelentul album, 4 1/2), Index (venită din Grace for Drowning), Lazarus (pe care a dedicat-o lui David Bowie, profitînd de faptul că și acesta a inserat pe ultimul lui album un Lazăr), Don´t Hate Me (duet Wilson & Tayeb, căci piesa fusese compusă în această idee, dar cei din PT l-au lăsat de izbeliște neparticipînd la părțile vocale ale piesei; aici simt nevoia să îmi exprim convingerea că măcar în concert putea să-i țină partea John Wesley, chitaristul de turneu), Vermillioncore (4 1/2, pam pam), Sleep Together. Și se lasă cortina, așa cum se vede și în scurtul video de mai jos (doar atît am filmat).

A urmat, firește, un bis, encore, spuneți-i cum doriți compus din: Space Oddity, asta a fost surpriza totală și sensibilă – mi s-au umezit ochii! – a unei seri care, în felul acesta, a rămas memorabilă (Ninet Tayeb included), și The Sound of Muzak, oho, o piesă veche, de pe In Absentia (2002), album (alături de Coma Divine) datorită căruia m-am atașat de Porcupine Tree forever.

Cît despre execuție, producție și interacțiune, ce pot spune? Ca minus: în spațiul de față nu era nevoie de creșterea volumului, s-ar fi auzit clar și limpede cu cîțiva decibeli în minus. Nu mă așteptam la așa o eroare, Sir Steven Wilson! Pardon, adevăratul Sir al serii a fost Nick Beggs, bass. Un basist mai mult decît charismatic și priceput, pe care am mai avut ocazia să îl văd în vara lui 2015, cu trupa lui Steve Hackett, în turneul Genesis Revisited. Și atunci, și acum a magnetizat publicul. Mai ales că a avut ocazia să-și etaleze  valențele de vocalist. Unul foarte bun, de altfel. Cunoscătorii îl cunosc din alte trupe: Kajagoogoo sau The Mute Gods. (33 ani despart cele două clipuri!) Clăparul Adam Holzman nu reprezintă o surpriză. Dar trebuie să subliniez că are părți atît de reușite pe albumul Hand. Cannot. Erase. încît nu îmi mai pare atît de rău că nu am apucat să îl văd pe Richard Barbieri, Wunderman-ul claviaturilor la PT. Ajung în acest fel, la minusul acestui concert: absența a doi Aristocrats, adică a bateristului Marco Minnemann și a chitaristului Guthrie Govan, cei doi fiind în turneu iberic și trebuind să fie înlocuiți de Craig Blundell, respectiv Dave Kilminster. Blundell este un baterist extraordinar de bun (e părerea unora de prin Pendragon, Rainbow sau King Crimson, da?), dar nu neapărat pe gustul meu. Îl prefer pe Minnemann, pentru că e mai spontan, mai jazzy, mai colorat. Și simpatic foc. Kilminster e deja ultracunoscut, mai ales grație turneului european al lui Roger Waters din 2013, The Wall, turneu cu ocazia căruia ne-a dat să înțelegem cît de necesar i-ar mai fi acum lui Roger Waters un David Gilmour. Deloc. De, fapt, asta demonstrează și Steven Wilson, și de aia e la fel de bun ca Roger Waters: că atîta timp cît știi să compui și ai ceva a spune, nu contează cine sînt instrumentiștii din jurul tău. Concepția e cea care îl face pe un artist mare. În lipsa ei, artistul rămîne un meșteșugar. Nici asta nu e puțin, right?

Și ca să nu ziceți că-s om rău, iată și un video cu momentul special al serii (filmarea nu îmi aparține):

Diary of Dreams @ Batschkapp, Frankfurt (2015)

Cu o foarte mare întîrziere, postez acum kurz und knapp cîteva impresii de la concertul Diary of Dreams, din 2015, de la Frankfurt. Întîrzierea este perfect explicabilă în context german: la concert am ajuns mai tîrziu cu 40 minute, căci pe autostradă avusese loc un accident, cu 7 vehicule implicate, fix înainte de ieșirea de pe A3, eu continuînd pe A661 spre Offenbach. Dar explicația pertinentă e legată de faptul că un upload de aproximativ 300 MB mi-ar fi luat 4 zile (!) prin intermediul conexiunii (Deutsche Telekom) pe care o am în Freudenberg, cochetul cartier din Wiesbaden de unde poți admira celebra podgorie Rheingau. Așa că am preferat să folosesc fibra optică a autohtonului RDS, care bate la funduleț ofertele rezidențiale ale providerilor nemți de internet. (Conexiunile business au lățime de bandă decentă, dar – ha, ha! – la prețuri inumane.)

În deschiderea concertului au evoluat elvețienii de la The Beauty of Gemina. Care au cîntat corect în primul rînd, foarte profi. Nici nu am o imagine fidelă a întregii prestații, deoarece am prins doar ultimele 4 piese ale serii, din motivele arătate mai sus. Fără bis, că, deh, lumea venise pentru alți eroi.

Am simțit un adevărat șoc la apariția pe scenă a celor 4 băieți de la Diary of Dreams conduși de Adrian Hates. Sala a explodat pur și simplu! Un val de căldură și un curent de hohote de bucurie a învăluit totul, dublînd efectul torid al aburilor de pe scenă. Un public foarte colorat, de toate vîrstele și coafurile posibile: de la adolescente goth cu plasă ruptă pe te miri unde, pînă la moșnegei cu pletele netăiate de pe vremea cînd underground în Germania însemna Blixa Bargeld, Nick Cave sau Joachim Witt…

Au cîntat tot ce-ți dorește inimioara: de pe Psychoma, de pe One of 18 Angels, de pe Freak Perfume, de pe Nekrolog 43, de pe preferatul meu If, de pe Grau im Licht – miezul turneului de promovare din 2015, de fapt. Unul dintre momentele de vîrf ale vieții mele de spectator în anul de grație 2015. Mi-e foarte greu să mai fac ierarhii la sfîrșitul acestui an, dar în mod cert aș mai merge cel puțin o dată la același concert, cu același playlist, cu același setup de lumini.

Mai jos, una dintre piesele din acea seară: Sinferno. Cam pe la al patrulea bis.

 

Hey!

Give me some time to calm down
Hold back your invocation
A fatal step. The wrong direction
Hide the face that shows compassion

Keep your voice down now
to choke insanity in my head

Embrace the silent soldiers
Your talk beyond all bearing
Identify the only suspect
Sacrifice your rational thinking

Give back my liberty
Paint black my misbelief

Festival de-o seară: Mono (Japan) & Solstafir (Live in Wiesbaden, 2015)

Disclaimer: Această cronică de concert se dedică celor care au curajul să meargă la concerte de muzică rock și își asumă numeroase riscuri. Cele mai dureroase pot fi stigmatul social și privirea condescendentă, dar unii plătesc chiar cu viața dăruirea lor pentru ceea ce se numește muzică rock (Altamont e o poveste de mult intrată în manualele de istorie). Scriu aceste rînduri în contextul producerii unui incendiu într-un club din București, în urma căruia – la data redactării acestui text – au murit 27 de persoane. De asemenea, în spital au fost internate 184 de persoane. Printre victime se numără și artiști rock. Un concert al unei trupe (Goodbye to Gravity) s-a transformat într-o tragedie. Simt nevoia să transmit din acest colț de blog gîndurile mele cele mai bune către toți cei care au pe cineva implicat acolo. Și celor care înțeleg astfel de povești. Celor care nu înțeleg – din păcate foarte mulți -, nu le pot transmite nimic. Sper să nu trebuiască să mă uit vreodată în ochii lor, ai acelora care cred că a asculta muzică rock (că e heavy-, black-, thrash-, death-metal contează doar pentru recenzenți și producători) echivalează cu a-ți vinde sufletul diavolului și cu a avea o relație cotidiană cu moartea. (Ce rockeri ar fi fost Christopher Marlowe sau Johann W. Goethe!)

Despre concert numai de bine. Dacă într-o zi de joi ai avea cursuri de predat și o lucrare sau articol tot de predat („Sfîntul Deadline”), ce-ai face miercuri seara? Exact, același lucru l-am făcut și eu. Și l-aș mai face: participare la un concert. În această miercuri – adică pe 21 octombrie – s-au adunat, în centrul cultural Schlachthof din Wiesbaden, într-un singur concert trei trupe: The Ocean, Mono (Japan) și Sólstafir. Conform logicii unor teologi, comentatori și „oameni de bine” de pe la noi, din moment ce alegi să mergi la un club care se cheamă Abator (cam asta înseamnă Schlachthof) ar fi firesc să mori lovit de cuțit. Oh je!

Despre prima trupă – The Ocean (The Ocean Collective) – nu am aproape nimic de spus. Căci pur și simplu nu mi-a plăcut. Un amestec obositor de metalcore cu progresiv, practicat în turneu cu șapte omuleți pe scenă (putea lipsi fata cu violoncelul?) O voce puternică altfel, dar care mie mi se pare plată și neconvingătoare. Ce are bun trupa asta este partea de merchandising și imagine: au mai multe modele de tricouri la vînzare în acest turneu decît vikingii islandezi care, totuși, sînt headliners. Adaug că și producția e bună. Și să fiu totuși sincer pînă la capăt, pretențiile muzicale ale acestor nemți se pretează mai bine cu muzica de studio. E sigur mai digerabil un album, decît un concert cu ei. Înțeleg perfect dorința lor de a face albume conceptuale, dar pentru asta chiar îți trebuie multă inteligență. Mai multă.

A doua trupă a serii a fost Mono. Care trebuie să se semneze Mono (Japan) ca să nu fie confundată. Și ar fi mare păcat să fie confundată. Căci cei patru simpatici japonezi reușesc de cîțiva ani buni să scoată numai albume foarte bune. Cînd spun simpatici, sînt zgîrcit; și, poate, ghiciți la ce mă refer: secția ritmică are ceva special. Da, pe lîngă un baterist carismatic (Yasunori Takada), la bass o descoperim pe minunata Tamaki Kunishi, care face și clape. Și le-a făcut bine și de această dată, mai ales atunci cînd a căzut amplificarea de pe tobe și a improvizat cît a fost nevoie pînă la remedierea sunetului. Cam 3-4 minute. Știu totul pentru că am stat chiar în spatele mixerului și am urmărit cam toate manevrele serii. Ceilalți doi membri ai trupei sînt chitariștii Takaakira Goda și Yoda (adică Hideki Suematsu). Ei bine, ca unul care nu am ascultat – încă! – discografia completă a japonezilor, nu pot să fac o ierarhie personală a albumelor; știu doar că For My Parents (2012) îmi place mai mult decît The Last Dawn/Rays of Darkness (2014). Nu am argumente convingătoare, pare pur și simplu mai închegat. Despre genul abordat? Totul se plasează în zona Mogwai, God is an Astronaut, Explosions in the Sky, Godspeed You! Black Emperor ș.a., deci post-rock. Un post-rock care ar trebui să comunice incomunicabilul, zice Goto. Ca în poezia modernă. Printre influențele asumate public se numără Bullet for My Valentine, Ennio Morricone, Henryk Gorecki și chiar Beethoven. (O paranteză rapidă: albumul de anul acesta al celor la GY!BE – Asunder, Sweet and Other Distress – sună absolut fabulos.)  Firește c-am fost subiectiv mai sus cînd am remarcat-o în mod special pe Tamaki. Toți cei patru stăpînesc instrumentele excelent și transmit prin ele toată pasiunea pentru o muzică foarte intensă. Multora le provoacă reverii, nostalgii, lacrimi, vene umflate. Pe mine m-a făcut să mă detașez de tensiunea acumulată în ultimele săptămîni, căci, se știe bine, începutul unui an nou universitar poate fi complicat. Detașare, detașare, dar chiar vorbim despre soundscapes în cazul acestui gen de muzică. Dacă alții „văd” stele, nebuloase și planete mai mult sau mai puțin imaginare printre acordurile corzilor de chitară întinse la extrem și „pedalate” (Fender-urile alea sînt trase prin efecte Morley, Marshall și Pro Co), eu mă „văd” printre nori, deasupra unui pămînt prietenos și miraculos în același timp. Nu există pentru mine, imagine mai spectaculoasă decît cea a pămîntului văzut de sus, ziua, cînd poți distinge sau intui ce survolezi. De exemplu, oameni mici, mici, cu gînduri mari, mari. În încheiere: la un moment dat îmi șopteam în gînd că am fost mai interesat și mai curios să aud Mono în concert, nu pe Sólstafir. La fel gîndeau mulți spectatori, doar că unii dintre ei chiar cu voce tare.

Și totuși. Atmosfera și-așa electrificată s-a încins de tot în momentul cînd au urcat pe scenă cei patru islandezi de la Sólstafir, adică Aðalbjörn “Addi” Tryggvason (frontmanul cu chitară și voce), Sæþór Maríus “Pjúddi” Sæþórsson (supermeseriașul ăla cu pălărie permanentă de cowboy, de la chitară) și Svavar “Svabbi” Austmann (surprinzătorul bass cu codițe împletite). Wait a minute! aud în cască… Ai zis că erau patru și ai dat doar trei nume. Well, omul pe care îmi doream enorm de mult să îl văd live, de fapt lipsește deja de cîteva luni din formație: Guðmundur Óli Pálmason! Da, tipul ăla calm și meditativ de la tobe, care a compus piese încă de la începuturile formației (1995). Motivele pentru care omul nu mai bate în tobe scapă multora, inclusiv lui. Puteți citi mărturisirea lui aici pe WordPress, pe care am reluat-o și eu cu foarte mare mîhnire, recunosc. Evident că acesta e motivul pentru care nu știu al patrulea nume de pe scenă… E adevărat, înlocuitorul s-a mișcat bine de tot, iar tobele au sunat extrem de potrivit. De fapt, tot set-up-ul sonor a fost excelent pentru sala în care s-a cîntat. Și, care, cam pe la ora 22 fără 10 minute, cînd au început islandezii, se umpluse deja, așadar cred că eram cam 1000 de suflete. Toate sincronizate cu ceea ce se întîmpla pe scenă. Și asta pentru că aveau în față autorii a cel puțin trei albume de un nivel extraordinar de bun, și anume Masterpiece of Bitterness (2005), Köld (2008) și Svartir Sandar (2011). Nici Ótta (2014) nu e rău deloc. Și piese ca MiðaftannPale Rider, Fjara și, desigur, Goddess of Ages au sunat foarte impresionant de exact. Perfect! În fond, n-ar trebui să ne mirăm prea tare, căci vorbim despre o trupă care se ia foarte în serios cînd prestează pe scenă sau în studio. Ce-or consuma ei de le iese totul așa de bine rămîne să mărturisească undeva, cîndva. Cert e că merită fiecare bănuț un astfel de concert. Un concert care abia acum se explică de ce era anunțat că începe la 19.45. Să tot ai două trupe în deschidere! Prog, post-rock și post-metal. O mai bună combinație nu se putea pentru un adevărat festival de-o seară.

Fără fotografii de această dată. Nu că nu ar exista. Nu le postez pentru că vreau să încercăm să ne imaginăm cum ar fi concertele fără spectatori. A?

Snapping a chord with Antimatter: Live @ Das Bett, Frankfurt (2015)

Vorbim despre întîmplări văzute şi trăiri provocate de concertul Antimatter, de la acelaşi club ‘Das Bett’ din Frankfurt de unde am mai transmis relatări oneste şi subiective. Încă o dată remarc slaba prezenţă, un public neverosimil de restrîns pentru o trupă suficient de importantă. Importantă nu doar pentru că între 1998 şi 2005 l-a adoptat pe Duncan Patterson, care rămîne în anale super(b)asul celor de la Anathema. Ca o paranteză, eu am descoperit Antimatter ca refugiu al fugarului Duncan Patterson (plecat din Anathema), după ce acesta părăsise Antimatter! Albumele concepute de Moss & Patterson (Saviour, Lights Out, Live@K13 and Planetary Confinement) au intrat în playlist personal în urma Leaving Eden sau Fear of a Unique Identity (preferatul meu).

La ora aceasta, Antimatter se află în turneu de promovare a celui mai recent album, The Judas Table, produs de nemţii de la Prophecy. Un album deloc suprinzător de bun! La fel de atmosferic ca precedentele, atent lucrat în echipă cu Daniel Cardoso (suprising, huh?) de la Anathema, în studiourile Wyresdale, din Liverpool. Despre album pot spune că reprezintă una dintre loviturile anului 2015, avînd o coerenţă demnă de remarcat, iar ca puncte culminante piese ca Little Piggy,  Can of Worms (preferata mea pentru moment) şi Stillborn Empires  (cîntată abia la bis). Link-urile de aici fac trecerea de la variantele de studio la cele live. Căci pînă la urmă, măreţia şi chimia unei trupe reiese din ceea ce reuşeşte să-ţi transmită în concert. Ei bine…

‘Just snapping a chord’ este singurul comentariu făcut de Mike Moss în primele 30 minute de concert, o primă parte care a stat sub semnul problemelor tehnice: chitara solo cu fluctuaţii de amplificare, bass-ul neclar şi ruperea unei corzi de la lead guitar de către Mick. Din acest motiv, piese ca Monochrome sau Paranova au sunat nefericit (adică distorsionat şi fad). Ei, toate astea s-au reglat cu ajutorul evident al lui Mick Moss, care face de toate: programare, voce, compoziţie, lead guitar, clape, vînzare de CD-uri şi tricouri. E greu în felul ăsta să suni impecabil sau să faci săli pline. Dar lui nu îi pasă de audienţe urieşeşti. Şi nici mie. Doar că totuşi mă aşteptam ca într-un oraş cum e Frankfurt să fie mai mulţi purtători de pantaloni de piele şi tricouri negre plătitori la concertele trupelor non-mainstream. (Căci altfel văz bine că la Apocalyptica a tronat anunţul: Ausverkauft!)

Mick Moss recunoaşte că textele şi piesele pe care le propune sînt poate prea personale, între eul liric şi eul empiric neexistînd linie de demarcaţie. Ca şi cum noi nu ne-am proiecta, la rîndul nostru, atunci cînd ascultăm melodii despre trădare, despărţire, conflicte personale sau despre depresie. (Îmi amintesc cum m-am ‘desprietenit’ de Vlad Mixich pe Facebook, din cauza etichetei de ‘metalari depresivi’ pe care o atribuise Anathemei – cred -, cu ocazia Artmania Festival. Nu că l-ar interesa pe omul nostru metalul, dar a considerat inofensiv să relateze anecdotic la mîna a paişpea ceva de pe la Sibiu.) Despre depresie în muzică aş putea vorbi mult şi bine, dar nu-mi propun să clarific aici şi acum cestiunea. Doar atît pot spune: 1) depresia nu-i motiv de băşcălie sau subapreciere şi 2) dacă depresia ar fi doar atributul muzicii metal (doom, prog, black, gothic etc., etc.), hai al rock-ului, ar fi foarte simplu, dar nu-i deloc aşa.

Ce m-a impresionat, dincolo de intensitatea şi pasiunea cu care Antimatter interpretează liniile şi textele foarte articulate ale lui Mick Moss, a fost capacitatea de corectare şi autocontrolul. Mai remarc şi luminile, în registru minimalist. A, da, şi cele două piese care au surprins fanii (including me, deşi mă puteam uita să văd ce au cîntat chiar la Bucureşti la Metalhead Meeting) care nu cunoşteau playlist-ul concertului: un cover absolut reuşit al Welcome to the machine (compoziţie a lui Waters, of course, plină de sintetizatoare, dar care aici sună mai heavy and unleaded) şi piesa Gagging Order, pe care Moss o propune prin intermediul unui side-project, Sleeping Pulse (împreună cu Luís Fazendeiro), în care scrie doar textele şi liniile vocale.

Dacă aş mai plăti bilet la încă un concert Antimatter? Da, cu condiţia să aibă un inginer de sunet mai competent.

20151014_211457-01

20151014_211534-01

20151014_214736-02

20151014_210527-01

20151014_210100-01

P.S. Fotografiile arată cum arată pentru că am testat o aplicaţie Android care procesează mizeriile produse de smartphones şi care se numeşte Snapseed. (Nu-s plătit să fac reclamă, dar mă gîndesc serios să le ofer consultanţă contra cost.)

Living the truth: Soen (Live in Frankfurt, 2015)

Pentru că am întîrziat cu scrierea acestei cronicuţe de concert, îmi vine tot mai greu să aştern ideile (dacă le-oi mai avea?!)… De la jumătatea lui martie pînă la jumătatea lui aprilie s-au mai disipat amintirile şi impresiile. Totuşi, impresia generală cu care am rămas după concertul Soen de la Frankfurt e că băieţii ăştia folosesc un combustibil rarissim pentru a duce la bun sfîrşit un concert de o asemenea intensitate. Şi nu mă refer doar la ritualul lui Joel Ekelöf: înainte de concert, ia nişte tămîie şi o arde într-un suport. Fumul degajat învăluie scena şi pune în valoare scenografia simplă şi te îmbracă într-un balsam, pe care de obicei l-ai asocia cu prezenţa într-o biserică, la o slujbă. Sincer, ca şi la slujbă – în cazul în care eşti un credincios sincer şi liber -, la un concert de prog & death-metal poţi simţi cum treci în altă dimensiune şi asta fără să o dăm în misticisme ieftine. Legăturile dintre catharsis şi spiritualitate le face fiecare pe răspunderea lui, după imaginaţia lui, după credinţa lui. Un alt aspect pe care vreau să-l subliniez este intimitatea conferită de clubul Das Bett, pe care era să-l ratăm: ‘Uite un club cu nume familiar, îi spun lui Grig, la unul din ăsta tre’ să ajungem şi noi. … uhm, gr, băi, frate, dar idiot mai sînt – aici are locul concertul, am ajuns!’ Un club situat undeva între cartierele frankfurtiene Griesheim şi Bockenheim, pe o stradă deloc spectaculoasă, poate cu excepţia unui dealer Ferrari (pe care fireşte l-am vizitat cu privirea). Ei bine, vorbesc aici despre un club micuţ, care permite participarea totală la un concert, eu însumi stînd lipit de scenă: am avut privilegiul ca la finalul concertului să fiu eu acela cu care a dat mîna Joel (ce vreţi, nu pot să nu mă dau mare, am ascendentul zodiacal în Leu!). Publicul nu a fost numeros, dar deloc deloc. Să se fi adunat 100 oameni cu totul? Mi s-a părut extrem de puţin pentru o trupă de calibrul ăsta, dar încă sînt indulgent cu publicul german (care a avut ocazia să îi vadă în vreo 4-5 oraşe). Iar cei care nu au venit, au avut numai de pierdut! Unul dintre motive: trupa din deschidere, LizZard, i-a făcut pe toţi cei prezenţi să-i întrebe la final ‘Hey, guys, from where are you? You were absolutely fantastic! Gorgeus play!’ Ei bine, cele trei ‘şopîrle’ vin din Franţa (pam pam! amicii mei ştiu cît de ‘mult’ îmi place mie muzica făcută de francezi – non, merci, non!) şi deja sînt al al patrulea album. Katy Elwell (care bate ‘meravilios’ în tobe, pînă în punctul în care rupe drumstick-ul), William Knox (alt basist care trăieşte într-o lume paralelă cînd urcă pe scenă) şi Mathieu Ricou (chitară şi voce) au impresionat cu fiecare piesă pe care au interpretat-o! Personal am fost atît de amorezat de prestaţia lor, încît am întrebat-o după concert pe Katy dacă pot să o sărut, iar răspunsul fiind afirmativ, am îmbrăţişat-o cald şi am efectuat cu succes operaţiunea. How is possible not to love her? îmi tot zic din acea seară… (Nici eu nu mă ştiam atît de spontan.) Şi ca să nu scriu numai despre lizzarzi, am să spun cîteva cuvinte despre Soen. Surpriza nu a fost mare, căci în privinţa lor ştiam la ce să mă aştept: Joel Ekelöf şi Martin Lopez sînt bine înfipţi în ierarhia iubitorilor de prog & death. După problemele avute în sînul Opeth, la ceva timp, Lopez şi-a făcut acest supergrup, din care mai fac parte Kim Platbardzis (care are şi o ureche fantastică de producător) şi Stefan Stenberg (care i-a luat locul cu succes legendarului basist Steve DiGiorgio). Că sună perfect live? Că vocea de pe scenă are efecte purificatoare? Că Lopez bate a b s o l u t   p e r f e c t în tobe? Că înlocuitorul lui Kim, şi anume Marcus Jidell, a cîntat de-a dreptul demenţial, fără greşeală? Că inclusiv clăparul ăla blond şi o țîră efeminat (pe care nu îmi amintesc, din păcate, cum îl cheamă) a pus mîna şi a executat cîteva solo-uri senzaţionale? Că o comunicare mai intimă cu publicul eu nu am văzut? Că sunetul a fost cristal într-un loc atît de mic? Ce să povestesc? Că deşi era vorba despre un turneu de promovare a albumului Tellurian, setlistul a acoperit şi Cognitive, după cum urmează: Tabula Rasa, Delenda (care a sunat demenţial live), Ennui, Koniskas, Canvas, Kuraman, Fracciones, Void, Savia, The Words, Pluton – într-o încheiere mai mult decît superbă! A fost un concert pe care l-aş mai repeta ca experienţă. Dedicaţia, relaxarea, seriozitatea şi pasiunea care transpar în fiecare clipă din orice gest al muzicienilor rămîn de neuitat. Întrebarea lui Grig (căruia trebuie să-i mulţumim pentru filmări) rămîne în picioare: ‘Oare băieţii ăştia ce consumă…?’

Lizzard, mai bine spus Katy:

Joel în prim plan; dar urmăriţi-i pe Marcus şi Martin :

P.S. Surpriza cu privire la chitarist e explicată doar de ignoranţa-mi circumstanţială – cum să nu cînte atît de bine la chitară Marcus Jidell, de vreme ce a făcut parte din nişte trupe care se cheamă cam aşa: Royal Hunt, Evergrey (!), Avatarium, Pain (!), Candlemass (!)…

IMG_0043 IMG_0047 IMG_0058 IMG_0075 IMG_0088 IMG_006320150316_22573520150316_225754