Tag Archives: London

De grija altuia

Toată lumea știe acum: Londra are un nou primar, iar acesta este musulman. Numele lui este Sadiq Khan. Nu-i cunosc în amănunt povestea vieții, nici programul electoral. Mă bucură că e laburist și că a spart niște bariere legate de religie și de etnie. (Am reușit pînă și eu să îmi depășesc aceste limite culturale, de-a lungul anilor. Și aș numi asta adaptare la realitate, bazată pe rațiune, nu pe emoții sau artificii culturale.)

Iar cît despre cei care deplîng soarta Occidentului, mă refer deocamdată doar la europocentriștii puri și conservatori din România, trebuie să spun că mi se par de-a dreptul ciudați: le pasă acum de religia Celuilalt, mai mult sau mai puțin asumată și relevantă. Da, e relevantă aș spune eu, căci nu face decît „să confirme” ipotezele apocaliptice și abracadabrante ale unei gîndiri ideologizate „de dreapta”, înțepenită în propria-i superioritate declamată. Acum, adică în secolul 21.

Ciudat, cînd am avut candidați la șefia statului român din partea unei organizații care face din loialitatea față de stat, așa cum arată el acum, un simplu preș de șters tălpile, aceste voci n-au avut nimic de zis. Și au și putut accepta senini coaliții de guvernare în care „partidul” minorității maghiare și-a urmărit doar propriile interese politice și economice. (Am uitat, la noi „stînga” e declamativ-naționalistă, în timp ce dreapta e pragmatic-cosmopolită.)

Aaa, ne deranjează doar politicienii de la 1 000 km, am înțeles.  Despre care citim zilnic în „The Guardian”, „The Spectator” sau „London Review of Books” (ca să amestecăm orientările și bias-urile), nu-i așa?

Advertisements

Cum să-l încurci pe Steve McCurry

Dacă nu am pomenit deja minunata întîmplare de la Londra, e timpul să o fac aici şi acum. Se făcea că, într-o zi în care am admirat nişte exponate deosebite la Victoria and Albert Museum (recomand cu toată căldura colecţiile permanente) şi la Science Museum (un adevarat paradis pentru cei care îşi cultivă creierul), după un turneu pedestru prin Hyde Park şi un prînz frugal la Pret A Manger, am ajuns bine transpirat pe Ramillies Street no. 16. Adică la The Photographer’s Gallery, pe care nu mi-aş fi iertat să o ratez. Doar plecasem ţintit de acasă spre Londra cu gîndul de a o vizita. Nu la fel de mare ca Maison Européene de la Photographie, poate comparabilă cu Jeu de Paume (ambele situate în Paris), galeria londoneză reprezintă un spaţiu expoziţional foarte bine articulat şi influent. E un mic nucleu, în jurul căruia gravitează marii premii şi premianţi, sponsori de talia Deutsche Börse, fotografi importanţi. Cum ar fi chiar preferatul meu, fotojurnalistul Steve McCurry, ale cărui fotografii le mai puteţi privi chiar pe blogul meu, atunci cînd re-postez articole de pe blogul lui. Fireşte, îl cunoaşteţi mai bine din paginile sau website-ul National Geographic, acolo unde i-au apărut cele mai cunoscute fotografii (da, ‘fata afgană’ a fost imortalizată de el). În plus, este afiliat agenţiei Magnum Photos. Şi cu asta am spus tot. Las pe altă dată o posibilă monografie ‘bloguistică’.

Ziua londoneză cea mai memorabilă s-a încheiat în felul următor. Intrînd în grabă în galerie cu puţine minute înainte de ora 17, văd un afiş: May 26, 17.00, book signing: Steve McCurry. Citez, desigur, din amintiri. În acea clipă, nu am găsit în repertoriul meu altă întrebare decît cea care sună aşa: Is this for real? Apoi: Today? Now? La care, uşor nedumerit şi insolitat, tipul de la Information îmi răspunde totuşi relaxat: Yes, Sir, go downstairs. Mr. McCurry is waiting for you. ‘No, zic în sinea mea, aşa noroc numai eu am…’ Buuun! Mă alătur fanilor, care toţi aveau sub braţ un album, alţii chiar două, ba chiar şi trei!, şi aştept să-mi vină rîndul la dialog şi autograf. Puţin emoţionat, recunosc. Ei bine, în momentul crucial, după cîteva schimburi politicoase cu domnul McCurry, pline de cuvinte de admiraţie la adresa lui, acesta mă întreabă dacă doresc să îmi scrie şi numele acolo unde-şi va lăsa preţioasa semnătură. Eu, şi mai emoţionat, reuşesc să gînguresc: Yes… Of course… ABER IST EIN BISCHEN SCHWER, WEIL MEIN NAME IST GANZ RUMÄNISCH. Ei, bine, da! Am comis-o comic. Dar nu-i de rîs! Şi uite-aşa, am încălecat o aripă (de Embraer E-190 operat de Lufthansa CityLine) şi am zburat înapoi în Germania, să mă dau mare acolo că ştiu germană. Să vedem, conving pe cineva?

20150526_172247 20150526_172229 20150612_22501720150612_224944

Welcome in UK

‘W ^&%$ #@ &8$@_0(& , Sir?’blog_20150527_090056 e prima întrebare auzită de mine pe teritoriu britanic, la controlul paşapoartelor, pe London City Airport. ‘Noch mal, bitte?’ îngaim eu din reflex, după care mă trezesc din năuceală: ‘Ach so… I beg your pardon…?’ ‘From where are you coming, Sir?’ repetă ofiţereasa în timp ce se uită la paşaportul meu printr-o lupă imaginară, rugîndu-l şi pe colegul ei să arunce un ochi la el. ‘From Frankfurt’ adaug eu total nepregătit să fiu întrebat de unde vin, unde merg şi cîte pahare de vin pot bea cu mîna dreaptă. ‘Do you live there? May I see your permit?’ insistă femeia care luptă împotriva indivizilor care încalcă legi, cutume şi drepturi (de fapt, acestora din urmă ar trebui să le ‘mulţumim’ pentru felul în care oamenii legii reacţionează cînd văd un paşaport românesc). ‘Ăh, uhm, ich… I don’t have it’ adaug eu cu un uşor tremolo în voce, imaginîndu-mi cum voi fi preluat de un comando şi dus la un interogatoriu, motiv să fiu înjurat temeinic de prietenii care mă aşteptau la aeroport. ‘And what are you doing in Germany, Sir?’ ‘I teach language courses, I am lecturer at University of Mainz’ răspund împingînd pieptul înainte, redresîndu-mă şi încreţind fruntea, pregătit de contraatac. ‘And what are you doing in UK? Are you a tourist?’ ‘Yes, indeed, I am here to visit a friend of mine, in five days I’ll be gone…’ închei eu, deja iritat şi dornic de a scăpa mai repede de privirea-i iscoditoare şi de mulţimea din micul aeroport. După o zi plină de cursuri, după un zbor amînat cu 30 minute – din cauza traficului aglomerat de deasupra aeroportului londonez -, ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat era acest dialog, altfel politicos, ocazionat de trecerea frontierei de stat a Regatului Unit. ‘Stai calm – îmi spun gazdele – nu eşti singurul căruia i se pun astfel de întrebări.’ Corect. Nu povestea în sine e de povestit. Mai demnă de consemnat este reacţia mea, pus în faţa unei situaţii noi, în care abia am reuşit să switch to English (pe care nu o vorbesc chiar atît de bine, am aflat cu ocazia asta). În ultimii şapte ani în care – slavă Domnului! -, am călătorit mii de kilometri prin UE, nu am fost întrebat nimic. Asta şi vreau să subliniez: că de cînd România e parte a Uniunii Europene ne-am dezobişnuit să fim controlaţi sau chestionaţi despre scopul şi durata vizitei prin partea asta de lume. La asta s-or gîndi intelectualii ăia din România cînd afirmă că UE înseamnă doar birocraţie, norme şi funcţii?

Greater London is great

Pentru a preîntîmpina cererea de a scrie un reportaj subiectiv şi autoironic despre experienţa vizitării – în premieră – a Londrei, declar aici şi acum că nu ştiu cînd şi dacă voi apuca să relatez cum fu la Londra (am avut ocazia să stau în Greater London, adică în Chessington mai exact). Pentru că urmează două săptămîni aproape infernale de muncă, pline de corecturi, rezumate, deadline-uri și raportări. Așa că voi enumera dintr-un foc termenii-cheie ai acestei vizite scurte și intense, sub semnul revederii cu prieteni dragi, după o pauză de aproximativ 10 ani. Thank you, Radu, Iulia, Margareta! Londra mea a arătat în felul următor: Bushy Park şi Hampton Court Palace (minunat, mai ales că nu e aglomerat, dat fiind faptul că e mai departe de City, motiv pentru care poţi zăbovi prin el – recomand bucătăria), apoi The Globe (de revizitat pe îndelete), Tate Modern (era să nu mai ies de acolo), British Museum (ce-i de spus? trebuie vizitat timp de o săptămînă măcar), Victoria and Albert Musem (foarte interesant şi foarte bogat, în toate privinţele), Science Museum (locul ideal pentru destuparea minţii), The Photographers’ Gallery (unde am avut ocazia să schimb două cuvinte cu Steve McCurry şi să iau un autograf!). Turneele citadine pedestre au punctat următoarele, pentru a le fixa pe harta memoriei, dar nu neapărat în ordinea de mai jos: Buckingham Palace, Westminster Abbey, Westminster Palace, St. James’s Park, Soho, Leicester Square, University of Westminster Library, Trafalgar Square,The National Gallery, Wyndham’s Theatre, London School of Economics, Savoy Theatre, Picadilly Circus, Picadilly Theatre, Apollo Theatre, Oxford Street, Regent Street; de asemenea, Hyde Park, St. Paul’s Cathedral, London Maritime Authority, St. Bartholomy Hospital, King’s College, Charing Cross Station, St. James’s Palace, Royal Academy of Arts, Somerset House, Wellington Arch, Imperial College of London. Concluzia mea superficială, caldă şi subiectivă sună cam aşa: după ce vizitezi Londra, toate celelalte oraşe ţi se par provinciale… 20150525_110609 20150525_103458 20150525_164154 blog_MG_0054 blog_MG_0006 blog_MG_0016 blog_MG_0221 blog_MG_0402 blog_MG_0105