Tag Archives: Music

Iarăși despre limbi

Bună dimineața, stimate cititoare și stimați cititori.

Am ales să aștern în această dimineață cîteva precizări și comentarii, provocate de lecturarea unei „recenzii” de o pagină (!) publicată de „Observatorul cultural” – una dintre cele două publicații tipărite pe care le mai cumpăr. E drept că materialul cu pricina putea fi citit online, dar știți cum e: sunetul foii de ziar, cerneala care-ți mai rămîne uneori pe degete…

IMG_2364

Așadar, sub semnătura lui Andrei Zbîrnea, la pagina 23, este publicat materialul intitulat Sólstafir, variațiuni într-o limbă inventată, cumva dedicat celui mai recent album al trupei amintite mai sus, un album pe care eu îl găsesc ceva mai rafinat decît precedentele, pe numele său Berdreyminn. Am pus ghilimele termenului recenzie, deoarece doar un paragraf din patru îi este dedicat albumului. Să ne înțelegem, structural nu ar fi o problemă. Doar că – extrem de bine intenționat – autorul, cautînd să configureze onest un context mai larg al felului în care înțelegem muzica islandeză, ajunge să aștearnă în preambulul foarte lung o propoziție care m-a descumpănit atît de tare încît era să renunț la lectură:

Lucrurile au devenit și mai complicate atunci cînd m-am apropiat de noul val muzical provenit din Islanda. Multe dintre trupele pe care le-am ascultat folosesc și limba maternă în propriile compoziții. Altele nu cîntă în nici o altă limbă decît islandeza. Múm, Sigur Rós, Samaris, Sólstafir și, nu în cele din urmă, legendara Björk sînt doar cîteva exemple.

Mă refer la ultima propoziție. Cum? Samaris, Björk, Sólstafir cîntă numai în islandeză? Well… întîmplarea (sau nu :D) face ca eu să cunosc toate numele de mai sus. Cei mai mulți știu bine că Björk nu e deloc exemplul cel mai potrivit pentru aserțiunea de mai sus:

Cît despre celelalte nume, nu mă voi apuca să le popularizez discografiile complete, însoțite de versuri. Pun doar link-uri care ilustrează că a cînta ȘI în altă limbă decît islandeza este de fapt o regulă:

Să fi vrut autorul să spună altceva, așa cum am eu o bănuială? Posibil, dar ceea ce se înțelege e ceea ce se înțelege.

Și nu, nu fac asta pentru a-mi dezvălui playlist-ul sau pentru a-mi sublinia încă o dată în plus caracterul de ascultător de „nișă” atît de reproșat de un bun prieten. Nu, fac asta cu dragoste – de aceea Björk apare cu cîntecelul de mai sus – și cu bucurie. O bucurie generată de faptul că astfel de artiști sînt pomeniți și, de ce nu?, popularizați de revistele noastre culturale (Aron Biro face asta de mult timp în „Dilema Veche”).

Și tot din spirit de comuniune,  mai adaug o observație. Nu se poate ca în ediția datată 24-30 august 2017 (Nr. 886, Anul XVIII/serie nouă), recenzia să se încheie astfel:

Dacă nu i-ați văzut la Sibiu în 2016, aveți șansa de a-i cunoaște pe islandezi la Festivalul Rockstadt Extreme Fest, între 10 și 13 august [subl. n.], la Rîșnov. Remarcabilă audiție!

Cum să nu se poată?! Iată că se poate!

Advertisements

Just Listened: Long Distance Calling – Trips (2016, InsideOut)

Dacă ați ajuns pe acest blog și încă nu ați ascultat Long Distance Calling cred că ar trebui să faceți mai întîi un ocol (măcar) pe YouTube. Căci nu am intenția de a scrie mult despre nemții din Münster. Vreau doar să semnalez cel mai recent album al lor: Trips, pe care l-am văzut semnalat în revista Prog, no. 66 / May 2016 (aici InsideOut Music își promovează abundent artiștii).

Obișnuit cu sunetul intens, bine articulat și extrem de bine produs (ca tot ce scoate InsideOut) al unei trupe de puștani, am avut surpriza să descopăr că Long Distance Calling nu mai este o trupă exclusiv instrumentală. For example:

Nu știu ce să spun, deși mă aflu la a patra ascultare a piesei Lines. Nu sună deloc rău, mai ales dacă o asculți la volan pe niște viraje desenate pe Grossglockner (ceea ce îmi doresc să se întîmple în vacanță). Momentan singurul videoclip oficial e pentru Getaway, și necesită, să recunoaștem, nițel simț al umorului:

Mulți văd în această schimbare încă o mărturie a faptului că băieții ăștia extrem de talentați au cam schimbat macazul via retro-pop după albumul Nighthawks (2014) – pe care spășit recunosc că nu l-am ascultat. Da, și mie mi se pare ceva mai comercial decît (probabil) experimentalele Satellite Bay (2007) Long Distance Calling (2011) și Avoid the Light (2009) – în ordinea în care le-am ascultat. Jungfernflug, Fire in the Mountain sau Aurora erau prezențe cotidiene în playlist-ul meu într-o anumită perioadă (prin 2009/2011 parcă). Ceea ce v-aș fi dorit și dumneavoastră dacă aș fi avut atunci Jurnalul de lector.

 

P.S. Da, știu, am comentat extrem de puține evenimente muzicale sau albume anul ăsta. Deh, mai trebuie să și muncească cineva în casa asta. Dar sper ca pînă la începutul unui nou an universitar să revin, căci avem cîteva albume excelente apărute deja: Levin Minemann Rudess, Sivert Høyem, Gojira, Big Big Train, PJ Harvey, The Mute Gods, Mogwai (soundtrack, de fapt), Fates Warning, Ulver*, Ihsahn**. Și urmează The Pineapple Thief, Opeth, Rick Wakeman… (Da’ cine poate să scrie despre toate?)

*ATVGLVLSSCAP este albumul anului until now. Afirm asta subiectiv, emotiv și neargumentat. Pur și simplu.

**Arktis sapă adînc la rădăcina tronului pe care stă albumul de mai sus. Rar de tot poate să sune ceva atît de închegat, intens și adevărat.

De ce Simfonia nr. 5 a lui Mahler?

Pentru că e una dintre preferatele mele. Nu sînt nici meloman, nici muzicolog, nici măcar muzician ratat. Și totuși îmi place muzica. De multe feluri și din diferite epoci. Dar dacă adaug că mi s-a spus cîndva că am urechi de tablă, atunci rezultă clar și definitiv că n-ar trebui să scriu sau să vorbesc despre muzică… Urechi de tablă? What does it mean? Afirmația respectivă a fost făcută cu ani în urmă de un bun și sincer prieten, regizorul Alex Condurache, cu referire directă la faptul că mai merg la concerte de – sau că mai ascult deseori – jazz. Dacă ar fi știut, însă, că mai ascult și Kreator, de exemplu, sau chiar Hocico, ce ar mai fi spus? Firește, dezbaterea despre muzică poate fi interminabilă. Mă rog, există cronicari sau critici care au răspunsuri definitive și mereu știu „cum se ascultă corect” un compozitor sau o trupă. Îi compătimesc, căci dacă mă gîndesc la Mozart, Lennon sau Glass, aceștia sigur au compus mereu cu gîndul de a fi ascultați „așa cum trebuie”. Și cu asta închei… introducerea.

Cum eu pe Gustav Mahler l-am descoperit prin intermediul Simfoniei nr. 5 (în C minor), sub bagheta dirijorului Rafael Kubelik, e clar că aceasta face parte dintr-un soi de canon personal. Alături de… hm, știu că e important sistemul de referință pentru cititor, care fără un context se poate simți dezorientat. Dar parcă prefer să-i dau cititorului libertatea de a-mi judeca și singur textul, ca produs al unei minți subînțeles subiective. Căci aici nu dau lecții, nici sentințe. Pur și simplu împărtășesc impresii și experiențe. A, unii dintre cititori mai cunosc școli, curente, influențe, perioade și fragmente din istoria muzicală a lumii. Ba chiar și noțiuni de tehnică a compoziției. Cum ar fi contrapunctul, pe care îl întîlnim și în scrieri literare, cel mai celebru exemplu fiind Punct-Contrapunct al lui Aldous Huxley. În partea a treia a acestei simfonii, Mahler a exploatat foarte intens această tehnică, dusă pe cele mai înalte culmi, se spune, de către Bach.

Dar adevăratul motiv pentru care îmi place această simfonie a lui Mahler e faptul că la fiecare ascultare simt, aud și savurez cum caracterul unitar al compoziției este dat de numeroasele instrumente care participă și pe care le identifici clar pas cu pas: instrumente de suflat (oboi, clarinet, trombon, fagot, flaut, trompetă – mai ales!, corn, tubă), percuție (am numărat vreo 8 elemente), corzi (toate, inclusiv harpa, sună minunat, dar cel mai catifelat și intens puls îl are contrabasul!). Desigur, nu e o structură orchestrală nemaiîntîlnită. Nicidecum. Însă în cazul de față, parcă mai mult decît în alte locuri, sună aproape perfect. Mai ales dacă participă la un program care se deschide, blînd, cu Mozart: Simfonia nr. 23 pentru pian și orchestră în A-dur, avînd-o la pian pe Mari Kodama. O pianistă foarte bine cotată, nu fără temei, cu un repertoriu în care domină, conform caietului de program, Bach, Schumann, Schönberg.

Ei bine, cum spuneam, într-o astfel de succesiune tumultul compoziției lui Mahler se simte mult mai tare, căci orcît de intens ar fi finalul mozartian (amintind cumva de Nunta lui Figaro), nimic nu se compară cu debutul Simfoniei nr. 5 (culmea e că începe cu Trauermarsch, marș funeral),  în care percuția îți trezește toate simțurile și te ține în priză pînă la final, deși pentru Mahler e una dintre cele mai convenționale simfonii. Dar, sub bagheta dirijorului Hermann Bäumer, nici nu am simțit cînd a trecut o oră și un sfert… Mulțumesc Staatstheater Mainz și Orchestrei Filarmonice din Mainz, care, în sfîrșit, a avut în ofertă ceva pe gustul meu.

Cum nu am găsit înregistări video cu orchestra bavareză condusă de Kubelik, am ales spre exemplificare una cu Leonard Bernstein, care a avut sentimente speciale pentru această simfonie:

Renunț la CD-uri

După descoperirea HighRes Audio, acum e rîndul să descopăr iTunes Store. Asta pentru că download-ul ilegal iese din discuție pe teritoriul german, iar muzica pe suport fizic nu prea mai are rost să fie achiziționată și depozitată în portierele automobilului (ultimul loc în care mai folosesc CD-uri audio).

Screen Shot 2016-01-17 at 14.53.57

Diary of Dreams @ Batschkapp, Frankfurt (2015)

Cu o foarte mare întîrziere, postez acum kurz und knapp cîteva impresii de la concertul Diary of Dreams, din 2015, de la Frankfurt. Întîrzierea este perfect explicabilă în context german: la concert am ajuns mai tîrziu cu 40 minute, căci pe autostradă avusese loc un accident, cu 7 vehicule implicate, fix înainte de ieșirea de pe A3, eu continuînd pe A661 spre Offenbach. Dar explicația pertinentă e legată de faptul că un upload de aproximativ 300 MB mi-ar fi luat 4 zile (!) prin intermediul conexiunii (Deutsche Telekom) pe care o am în Freudenberg, cochetul cartier din Wiesbaden de unde poți admira celebra podgorie Rheingau. Așa că am preferat să folosesc fibra optică a autohtonului RDS, care bate la funduleț ofertele rezidențiale ale providerilor nemți de internet. (Conexiunile business au lățime de bandă decentă, dar – ha, ha! – la prețuri inumane.)

În deschiderea concertului au evoluat elvețienii de la The Beauty of Gemina. Care au cîntat corect în primul rînd, foarte profi. Nici nu am o imagine fidelă a întregii prestații, deoarece am prins doar ultimele 4 piese ale serii, din motivele arătate mai sus. Fără bis, că, deh, lumea venise pentru alți eroi.

Am simțit un adevărat șoc la apariția pe scenă a celor 4 băieți de la Diary of Dreams conduși de Adrian Hates. Sala a explodat pur și simplu! Un val de căldură și un curent de hohote de bucurie a învăluit totul, dublînd efectul torid al aburilor de pe scenă. Un public foarte colorat, de toate vîrstele și coafurile posibile: de la adolescente goth cu plasă ruptă pe te miri unde, pînă la moșnegei cu pletele netăiate de pe vremea cînd underground în Germania însemna Blixa Bargeld, Nick Cave sau Joachim Witt…

Au cîntat tot ce-ți dorește inimioara: de pe Psychoma, de pe One of 18 Angels, de pe Freak Perfume, de pe Nekrolog 43, de pe preferatul meu If, de pe Grau im Licht – miezul turneului de promovare din 2015, de fapt. Unul dintre momentele de vîrf ale vieții mele de spectator în anul de grație 2015. Mi-e foarte greu să mai fac ierarhii la sfîrșitul acestui an, dar în mod cert aș mai merge cel puțin o dată la același concert, cu același playlist, cu același setup de lumini.

Mai jos, una dintre piesele din acea seară: Sinferno. Cam pe la al patrulea bis.

 

Hey!

Give me some time to calm down
Hold back your invocation
A fatal step. The wrong direction
Hide the face that shows compassion

Keep your voice down now
to choke insanity in my head

Embrace the silent soldiers
Your talk beyond all bearing
Identify the only suspect
Sacrifice your rational thinking

Give back my liberty
Paint black my misbelief

Festival de-o seară: Mono (Japan) & Solstafir (Live in Wiesbaden, 2015)

Disclaimer: Această cronică de concert se dedică celor care au curajul să meargă la concerte de muzică rock și își asumă numeroase riscuri. Cele mai dureroase pot fi stigmatul social și privirea condescendentă, dar unii plătesc chiar cu viața dăruirea lor pentru ceea ce se numește muzică rock (Altamont e o poveste de mult intrată în manualele de istorie). Scriu aceste rînduri în contextul producerii unui incendiu într-un club din București, în urma căruia – la data redactării acestui text – au murit 27 de persoane. De asemenea, în spital au fost internate 184 de persoane. Printre victime se numără și artiști rock. Un concert al unei trupe (Goodbye to Gravity) s-a transformat într-o tragedie. Simt nevoia să transmit din acest colț de blog gîndurile mele cele mai bune către toți cei care au pe cineva implicat acolo. Și celor care înțeleg astfel de povești. Celor care nu înțeleg – din păcate foarte mulți -, nu le pot transmite nimic. Sper să nu trebuiască să mă uit vreodată în ochii lor, ai acelora care cred că a asculta muzică rock (că e heavy-, black-, thrash-, death-metal contează doar pentru recenzenți și producători) echivalează cu a-ți vinde sufletul diavolului și cu a avea o relație cotidiană cu moartea. (Ce rockeri ar fi fost Christopher Marlowe sau Johann W. Goethe!)

Despre concert numai de bine. Dacă într-o zi de joi ai avea cursuri de predat și o lucrare sau articol tot de predat („Sfîntul Deadline”), ce-ai face miercuri seara? Exact, același lucru l-am făcut și eu. Și l-aș mai face: participare la un concert. În această miercuri – adică pe 21 octombrie – s-au adunat, în centrul cultural Schlachthof din Wiesbaden, într-un singur concert trei trupe: The Ocean, Mono (Japan) și Sólstafir. Conform logicii unor teologi, comentatori și „oameni de bine” de pe la noi, din moment ce alegi să mergi la un club care se cheamă Abator (cam asta înseamnă Schlachthof) ar fi firesc să mori lovit de cuțit. Oh je!

Despre prima trupă – The Ocean (The Ocean Collective) – nu am aproape nimic de spus. Căci pur și simplu nu mi-a plăcut. Un amestec obositor de metalcore cu progresiv, practicat în turneu cu șapte omuleți pe scenă (putea lipsi fata cu violoncelul?) O voce puternică altfel, dar care mie mi se pare plată și neconvingătoare. Ce are bun trupa asta este partea de merchandising și imagine: au mai multe modele de tricouri la vînzare în acest turneu decît vikingii islandezi care, totuși, sînt headliners. Adaug că și producția e bună. Și să fiu totuși sincer pînă la capăt, pretențiile muzicale ale acestor nemți se pretează mai bine cu muzica de studio. E sigur mai digerabil un album, decît un concert cu ei. Înțeleg perfect dorința lor de a face albume conceptuale, dar pentru asta chiar îți trebuie multă inteligență. Mai multă.

A doua trupă a serii a fost Mono. Care trebuie să se semneze Mono (Japan) ca să nu fie confundată. Și ar fi mare păcat să fie confundată. Căci cei patru simpatici japonezi reușesc de cîțiva ani buni să scoată numai albume foarte bune. Cînd spun simpatici, sînt zgîrcit; și, poate, ghiciți la ce mă refer: secția ritmică are ceva special. Da, pe lîngă un baterist carismatic (Yasunori Takada), la bass o descoperim pe minunata Tamaki Kunishi, care face și clape. Și le-a făcut bine și de această dată, mai ales atunci cînd a căzut amplificarea de pe tobe și a improvizat cît a fost nevoie pînă la remedierea sunetului. Cam 3-4 minute. Știu totul pentru că am stat chiar în spatele mixerului și am urmărit cam toate manevrele serii. Ceilalți doi membri ai trupei sînt chitariștii Takaakira Goda și Yoda (adică Hideki Suematsu). Ei bine, ca unul care nu am ascultat – încă! – discografia completă a japonezilor, nu pot să fac o ierarhie personală a albumelor; știu doar că For My Parents (2012) îmi place mai mult decît The Last Dawn/Rays of Darkness (2014). Nu am argumente convingătoare, pare pur și simplu mai închegat. Despre genul abordat? Totul se plasează în zona Mogwai, God is an Astronaut, Explosions in the Sky, Godspeed You! Black Emperor ș.a., deci post-rock. Un post-rock care ar trebui să comunice incomunicabilul, zice Goto. Ca în poezia modernă. Printre influențele asumate public se numără Bullet for My Valentine, Ennio Morricone, Henryk Gorecki și chiar Beethoven. (O paranteză rapidă: albumul de anul acesta al celor la GY!BE – Asunder, Sweet and Other Distress – sună absolut fabulos.)  Firește c-am fost subiectiv mai sus cînd am remarcat-o în mod special pe Tamaki. Toți cei patru stăpînesc instrumentele excelent și transmit prin ele toată pasiunea pentru o muzică foarte intensă. Multora le provoacă reverii, nostalgii, lacrimi, vene umflate. Pe mine m-a făcut să mă detașez de tensiunea acumulată în ultimele săptămîni, căci, se știe bine, începutul unui an nou universitar poate fi complicat. Detașare, detașare, dar chiar vorbim despre soundscapes în cazul acestui gen de muzică. Dacă alții „văd” stele, nebuloase și planete mai mult sau mai puțin imaginare printre acordurile corzilor de chitară întinse la extrem și „pedalate” (Fender-urile alea sînt trase prin efecte Morley, Marshall și Pro Co), eu mă „văd” printre nori, deasupra unui pămînt prietenos și miraculos în același timp. Nu există pentru mine, imagine mai spectaculoasă decît cea a pămîntului văzut de sus, ziua, cînd poți distinge sau intui ce survolezi. De exemplu, oameni mici, mici, cu gînduri mari, mari. În încheiere: la un moment dat îmi șopteam în gînd că am fost mai interesat și mai curios să aud Mono în concert, nu pe Sólstafir. La fel gîndeau mulți spectatori, doar că unii dintre ei chiar cu voce tare.

Și totuși. Atmosfera și-așa electrificată s-a încins de tot în momentul cînd au urcat pe scenă cei patru islandezi de la Sólstafir, adică Aðalbjörn “Addi” Tryggvason (frontmanul cu chitară și voce), Sæþór Maríus “Pjúddi” Sæþórsson (supermeseriașul ăla cu pălărie permanentă de cowboy, de la chitară) și Svavar “Svabbi” Austmann (surprinzătorul bass cu codițe împletite). Wait a minute! aud în cască… Ai zis că erau patru și ai dat doar trei nume. Well, omul pe care îmi doream enorm de mult să îl văd live, de fapt lipsește deja de cîteva luni din formație: Guðmundur Óli Pálmason! Da, tipul ăla calm și meditativ de la tobe, care a compus piese încă de la începuturile formației (1995). Motivele pentru care omul nu mai bate în tobe scapă multora, inclusiv lui. Puteți citi mărturisirea lui aici pe WordPress, pe care am reluat-o și eu cu foarte mare mîhnire, recunosc. Evident că acesta e motivul pentru care nu știu al patrulea nume de pe scenă… E adevărat, înlocuitorul s-a mișcat bine de tot, iar tobele au sunat extrem de potrivit. De fapt, tot set-up-ul sonor a fost excelent pentru sala în care s-a cîntat. Și, care, cam pe la ora 22 fără 10 minute, cînd au început islandezii, se umpluse deja, așadar cred că eram cam 1000 de suflete. Toate sincronizate cu ceea ce se întîmpla pe scenă. Și asta pentru că aveau în față autorii a cel puțin trei albume de un nivel extraordinar de bun, și anume Masterpiece of Bitterness (2005), Köld (2008) și Svartir Sandar (2011). Nici Ótta (2014) nu e rău deloc. Și piese ca MiðaftannPale Rider, Fjara și, desigur, Goddess of Ages au sunat foarte impresionant de exact. Perfect! În fond, n-ar trebui să ne mirăm prea tare, căci vorbim despre o trupă care se ia foarte în serios cînd prestează pe scenă sau în studio. Ce-or consuma ei de le iese totul așa de bine rămîne să mărturisească undeva, cîndva. Cert e că merită fiecare bănuț un astfel de concert. Un concert care abia acum se explică de ce era anunțat că începe la 19.45. Să tot ai două trupe în deschidere! Prog, post-rock și post-metal. O mai bună combinație nu se putea pentru un adevărat festival de-o seară.

Fără fotografii de această dată. Nu că nu ar exista. Nu le postez pentru că vreau să încercăm să ne imaginăm cum ar fi concertele fără spectatori. A?

Copii maturi

Azi nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit – întîmplător! – această filmare din 1997. Adică, aproximativ cu 3-4 ani înainte de a-i descoperi eu pe băieţii de la Porcupine Tree.

O singură întrebare mă străfulgeră: copiii ăştia chiar s-au născut maturi? Din punct de vedere muzical, I mean.

P.S. Fireşte că glumesc: formaţia exista deja de 10 ani la ora aia, cu 4 albume de studio lansate, şi terminaseră de tras albumul live Coma Divine.