Tag Archives: Musik

Just Listened: Long Distance Calling – Trips (2016, InsideOut)

Dacă ați ajuns pe acest blog și încă nu ați ascultat Long Distance Calling cred că ar trebui să faceți mai întîi un ocol (măcar) pe YouTube. Căci nu am intenția de a scrie mult despre nemții din Münster. Vreau doar să semnalez cel mai recent album al lor: Trips, pe care l-am văzut semnalat în revista Prog, no. 66 / May 2016 (aici InsideOut Music își promovează abundent artiștii).

Obișnuit cu sunetul intens, bine articulat și extrem de bine produs (ca tot ce scoate InsideOut) al unei trupe de puștani, am avut surpriza să descopăr că Long Distance Calling nu mai este o trupă exclusiv instrumentală. For example:

Nu știu ce să spun, deși mă aflu la a patra ascultare a piesei Lines. Nu sună deloc rău, mai ales dacă o asculți la volan pe niște viraje desenate pe Grossglockner (ceea ce îmi doresc să se întîmple în vacanță). Momentan singurul videoclip oficial e pentru Getaway, și necesită, să recunoaștem, nițel simț al umorului:

Mulți văd în această schimbare încă o mărturie a faptului că băieții ăștia extrem de talentați au cam schimbat macazul via retro-pop după albumul Nighthawks (2014) – pe care spășit recunosc că nu l-am ascultat. Da, și mie mi se pare ceva mai comercial decît (probabil) experimentalele Satellite Bay (2007) Long Distance Calling (2011) și Avoid the Light (2009) – în ordinea în care le-am ascultat. Jungfernflug, Fire in the Mountain sau Aurora erau prezențe cotidiene în playlist-ul meu într-o anumită perioadă (prin 2009/2011 parcă). Ceea ce v-aș fi dorit și dumneavoastră dacă aș fi avut atunci Jurnalul de lector.

 

P.S. Da, știu, am comentat extrem de puține evenimente muzicale sau albume anul ăsta. Deh, mai trebuie să și muncească cineva în casa asta. Dar sper ca pînă la începutul unui nou an universitar să revin, căci avem cîteva albume excelente apărute deja: Levin Minemann Rudess, Sivert Høyem, Gojira, Big Big Train, PJ Harvey, The Mute Gods, Mogwai (soundtrack, de fapt), Fates Warning, Ulver*, Ihsahn**. Și urmează The Pineapple Thief, Opeth, Rick Wakeman… (Da’ cine poate să scrie despre toate?)

*ATVGLVLSSCAP este albumul anului until now. Afirm asta subiectiv, emotiv și neargumentat. Pur și simplu.

**Arktis sapă adînc la rădăcina tronului pe care stă albumul de mai sus. Rar de tot poate să sune ceva atît de închegat, intens și adevărat.

Advertisements

De ce Simfonia nr. 5 a lui Mahler?

Pentru că e una dintre preferatele mele. Nu sînt nici meloman, nici muzicolog, nici măcar muzician ratat. Și totuși îmi place muzica. De multe feluri și din diferite epoci. Dar dacă adaug că mi s-a spus cîndva că am urechi de tablă, atunci rezultă clar și definitiv că n-ar trebui să scriu sau să vorbesc despre muzică… Urechi de tablă? What does it mean? Afirmația respectivă a fost făcută cu ani în urmă de un bun și sincer prieten, regizorul Alex Condurache, cu referire directă la faptul că mai merg la concerte de – sau că mai ascult deseori – jazz. Dacă ar fi știut, însă, că mai ascult și Kreator, de exemplu, sau chiar Hocico, ce ar mai fi spus? Firește, dezbaterea despre muzică poate fi interminabilă. Mă rog, există cronicari sau critici care au răspunsuri definitive și mereu știu „cum se ascultă corect” un compozitor sau o trupă. Îi compătimesc, căci dacă mă gîndesc la Mozart, Lennon sau Glass, aceștia sigur au compus mereu cu gîndul de a fi ascultați „așa cum trebuie”. Și cu asta închei… introducerea.

Cum eu pe Gustav Mahler l-am descoperit prin intermediul Simfoniei nr. 5 (în C minor), sub bagheta dirijorului Rafael Kubelik, e clar că aceasta face parte dintr-un soi de canon personal. Alături de… hm, știu că e important sistemul de referință pentru cititor, care fără un context se poate simți dezorientat. Dar parcă prefer să-i dau cititorului libertatea de a-mi judeca și singur textul, ca produs al unei minți subînțeles subiective. Căci aici nu dau lecții, nici sentințe. Pur și simplu împărtășesc impresii și experiențe. A, unii dintre cititori mai cunosc școli, curente, influențe, perioade și fragmente din istoria muzicală a lumii. Ba chiar și noțiuni de tehnică a compoziției. Cum ar fi contrapunctul, pe care îl întîlnim și în scrieri literare, cel mai celebru exemplu fiind Punct-Contrapunct al lui Aldous Huxley. În partea a treia a acestei simfonii, Mahler a exploatat foarte intens această tehnică, dusă pe cele mai înalte culmi, se spune, de către Bach.

Dar adevăratul motiv pentru care îmi place această simfonie a lui Mahler e faptul că la fiecare ascultare simt, aud și savurez cum caracterul unitar al compoziției este dat de numeroasele instrumente care participă și pe care le identifici clar pas cu pas: instrumente de suflat (oboi, clarinet, trombon, fagot, flaut, trompetă – mai ales!, corn, tubă), percuție (am numărat vreo 8 elemente), corzi (toate, inclusiv harpa, sună minunat, dar cel mai catifelat și intens puls îl are contrabasul!). Desigur, nu e o structură orchestrală nemaiîntîlnită. Nicidecum. Însă în cazul de față, parcă mai mult decît în alte locuri, sună aproape perfect. Mai ales dacă participă la un program care se deschide, blînd, cu Mozart: Simfonia nr. 23 pentru pian și orchestră în A-dur, avînd-o la pian pe Mari Kodama. O pianistă foarte bine cotată, nu fără temei, cu un repertoriu în care domină, conform caietului de program, Bach, Schumann, Schönberg.

Ei bine, cum spuneam, într-o astfel de succesiune tumultul compoziției lui Mahler se simte mult mai tare, căci orcît de intens ar fi finalul mozartian (amintind cumva de Nunta lui Figaro), nimic nu se compară cu debutul Simfoniei nr. 5 (culmea e că începe cu Trauermarsch, marș funeral),  în care percuția îți trezește toate simțurile și te ține în priză pînă la final, deși pentru Mahler e una dintre cele mai convenționale simfonii. Dar, sub bagheta dirijorului Hermann Bäumer, nici nu am simțit cînd a trecut o oră și un sfert… Mulțumesc Staatstheater Mainz și Orchestrei Filarmonice din Mainz, care, în sfîrșit, a avut în ofertă ceva pe gustul meu.

Cum nu am găsit înregistări video cu orchestra bavareză condusă de Kubelik, am ales spre exemplificare una cu Leonard Bernstein, care a avut sentimente speciale pentru această simfonie:

Renunț la CD-uri

După descoperirea HighRes Audio, acum e rîndul să descopăr iTunes Store. Asta pentru că download-ul ilegal iese din discuție pe teritoriul german, iar muzica pe suport fizic nu prea mai are rost să fie achiziționată și depozitată în portierele automobilului (ultimul loc în care mai folosesc CD-uri audio).

Screen Shot 2016-01-17 at 14.53.57

Capitale culturale?

Anotimpul meu preferat nu mai este iarna, căci iernile germane (deja pot număra două, la distanţă de 7 ani una de alta) se dovedesc prea blînde ca temperatură, prea umede (plouă mărunt şi enervant chiar şi două-trei zile la rînd), prea ceţoase (de la Rin ni se trage), prea zgîrcite în zăpadă (a nins cam de 7 ori, iar grosimea stratului de zăpadă a atins incredibila valoare de 7 cm!). Da, de trei ori 7 ca să nu fie de trei ori 6. Despre anualele drumeţii la munte nu mai poate fi vorba: nu vreau să pomenesc distanţa pînă la Alpi; cei mai apropiaţi sînt Munţii Taunus, cu altitudinea maximă de 879 m! Wahnsinn!

Probabil că de acum înainte anotimpul preferat va fi primăvara. Asta pentru că primăvara echivalează cu startul cîtorva festivaluri în zona Rhein-Main. Să clarific puţin de ce mă refer la zona Rhein-Main. Din punct de vedere administrativ, locuinţa mea se situează în Wiesbaden. Doar că aici, nu contează domiţilul: între Wiesbaden, Mainz şi Frankfurt – deşi există rivalităţi la nivel de pahar – te plimbi cînd vrei, cu ce vrei (Bus, U-Bahn, Schnell-Bahn sau Straßenbahn), căci tipul meu de abonament de transport (Company Card/Job-Ticket) îţi permite la preţ de un oraş să circuli în toate trei. Pentru cineva care locuieşte la marginea oraşului Wiesbaden, timpul pentru a ajunge la Frankfurt, în centru (mai exact la Hauptwache) este de cca. 1 oră şi 23 minute. Schimbînd doar două mijloace de transport. Whateva’, nu mai lungesc vorba, nu mai dau exemple, trebuie să mă credeţi pe cuvînt. În esenţă: e ca şi cum ai locui în toate aceste trei oraşe. Drăguţ e faptul că cel mai mare dintre ele, fosta capitală imperială, Frankfurt adică, nu e capitală de land. Capitale sînt Wiesbaden (a landului Hessa) şi Mainz (a Renaniei-Palatinat). Totuşi, are mai multe scene de teatru sau scene muzicale decît cele două capitale, care se mîndresc în primul rînd cu Staatstheater-ele (cea din Wiesbaden ridicată de eternii şi fascinanţii Fellner şi Helmer, care la Mainz s-au ocupat doar de restaurare): în Frankfurt poţi număra lejer peste 30 de scene (numărătoarea corectă şi integrală te duce la 60 de teatre). La acestea – şi acum mă refer la toate cele trei oraşe – se adaugă destule cluburi sau stabilimente (muzee, galerii, ateliere, crame etc.) unde se citeşte literatură sau se cîntă suficient de mult jazz, pop sau rock (cu toate variantele sale metalice). Cum ar fi Schlachthof (pentru Lacuna Coil), Kurhaus (cvartete şi sonate chiar la băile termale, da), Frankfurter Hof (pentru Avishai Cohen sau Ottmar Liebert), Rheingoldhalle (pentru moşnegei ca Mark Knopfler sau Lionel Richie), Caveau, Alexander the Great, Villa Clementine, Kulturclub schon schön, Brotfabrik, Red Cat, KUZ ş.a. La care se adaugă mănăstirile sau castelele de pe valea Rinului (mm, Kloster Eberbach…). Nu, do not beg me to name them. Viel ist zu viel! Cinematografe? Nu atît de numeroase şi, în general, hollywoodizate (ceva mai puţin ‘Murnau’ sau ‘Caligari’). Magazine, studiouri şi muzee dedicate fotografiei? Ăsta e un subiect aparte… Cum subiect aparte reprezintă şi Rock-am-Ring, Wacken, Summer Breeze, Metalfest, şi alte ocazii sau locuri de pierzanie. În încheiere, am să spun doar atît – o dată cu sosirea primăverii, după colţ încep următoarele festivaluri:

Internationale Maifestspiele Wiesbaden, 1-31 Mai 2015, cu un program demn de tot interesul aici

goEast Festival des Mittel- und Osteuropäische Films, Wiesbaden, 22-28 April 2015, cu un program mai scurt

Lichter Filmfest Frankfurt International, Frankfurt, 17-22 Martie 2015, cu detalii aici

Rheingau Musik Festival, 13 Martie-15 Decembrie 2015 – de cea mai înaltă calitate pe care o poţi găsi la un festival.

Cum ar spune concetăţenii mei de acasă (am buletin de Iaşi, nu uitaţi): oleacă de TIFF (ăla de la Cluj, nu de la Toronto), oleacă de FILIT ieşean, oleacă de Gărîna Jazz Festival (Banatu-i fruncea, fără doar şi poate! – să ne scoatem pălăria cu sinceritate în faţa domnului Marius Giura, care face în România un festival cum Germania nu are), oleacă de Festival Internaţional ‘George Enescu’. Suficient cît să se dorească aici o capitală europeană culturală în ce an vreţi dumneavoastră… Doar că oamenii ar fi tare indecişi: Wiesbaden, Mainz sau Frankfurt?

Mănăstirea Eberbach