Tag Archives: Romania

15 zile

15 zile de călătorie: Bergamo, Nova Levante/Welschnofen, Bolzano/Bozen, Trento, Sîngeorz-Băi. Adică grupele Rosengarten/Catinaccio și Latemar din Dolomiți, apoi Munții Bîrgăului, învecinați cu Rodna. Provocarea constă în a ghici care fotografie de pe unde e. Ar fi simplu, dacă nu ar fi amestecate. 😉 Filmulețul ilustrează caracterul unic al zborului Iași-Bergamo, pe o rută avînd nivel maxim de sublim.

Probably, the best winter holiday in the world…

Advertisements

Iubirea de țară: o alegere

Nu am copii, deci nu știu ce înseamnă să-ți iubești copiii. Nu am soție, nu știu cum e să-ți iubești soția. Am însă părinți și prieteni. Mulți. Și-s cei mai faini oameni pe care aș putea să-i numesc prieteni. Diverși. Încăpățînați, vii, imposibili uneori. Dar îi iubesc. Așa cum îi iubesc și pe părinți. Și dacă nu știați, aflați acum: copiii nu-s obligați să-și iubească părinții. Știu, fără a intra acum în detalii bibliografice sau de altă natură, că iubirea este alegere. Alegi să-ți iubești părinții. Așa cum sînt ei. Nu din datorie – nu mai e iubire. Nu dintr-un sentiment al vinovăției. Ci cu gîndul că, mai mult sau mai puțin conștienți de ceea ce fac, ei au ales să îți dea ceva foarte prețios și demn de a fi trăit: o viață. Imagine that: dacă nu ai fi în viață ai putea citi astea? Te-ai putea gîndi la asta? Ai fi știut vreodată ce înseamnă să fii iubit(ă)? Cum te simți cînd ești iubit(ă) așa cum ești tu? Fără condiții, fără „dacă ai face asta sau asta…” (Poate iubirea mea e un soi de recompensă pentru darul primit? Hm…)

No, poate că la fel stau lucrurile și în ceea ce privește o țară (o echipă, o idee, o asociație). Da, dincolo de un teritoriu – care e și el victimă sau fruct al unor condiții mai bune sau mai potrivnice, dincolo de oamenii care-l ocupă vremelnic – cu sînge mai amestecat sau nu, țara e o construcție. E o identitate construită din fragmente pe care le lipești în inima ta sau în mintea ta mai degrabă, cu amintirile tale, cu speranțele tale legate de ceea ce înseamnă pentru tine ceea ce numești țară. Te identifici cu acele elemente, fragmente. Ubi bene ibi patria e o propoziție arhicunoscută. Zice-se că de fapt Cicero ar fi adaptat-o după Patria est ubicumque est bene a lui Marcus Pacuvius. Unde mi-e bine acolo mi-e patria zice azi individul, bucuros că trăiește într-o epocă a granițelor diluate și a identităților multiple. Bine poate însemna pace, pîine mai albă sau de secară, un job mai bine plătit, locul în care te-ai îndrăgostit iremedabil de cineva și încă alte două-trei milioane de lucruri. Și atunci ideea de teritorialitate, de rădăcină sau de atașament față de valori și tradiții dobîndite – nu alese, nu asumate, pot să nu conteze deloc. Toate astea sînt realități pe care e sănătos să le recunoaștem. Dar realități sînt și moștenirile cu care umblăm prin lume; purtăm cu noi o istorie personală, dar și una colectivă.

Foarte adevărat, omul e egoist, alege și își asumă provocările care au sens pentru el ca individ unic și irepetabil. Probabil nici nu-i pasă de ceilalți, oricum i-ar defini pe „ceilalți”. Și de multe ori sub pojghița de patriotism afișată se ascund motivații personale, unele meschine chiar. E vorba de caracter pînă la urmă. Dincolo de nevoi însă pot exista principii, valori; unii oameni chiar le au. Și nu cred că trebuie să ne speriem de cei care folosesc sintagme ca „iubire de patrie” sau „dragoste de țară”. Mai ales azi cînd avem concepte și dezbateri intelectuale libere prin care putem pune sub semnul întrebării „țara”. În ceea ce mă privește, am ales să port mereu în mine, pentru mine, dar și pentru toți care vor să mă cunoască acel colț de lume în care m-am născut. Nu e singurul, desigur, căci pot iubi mai multe locuri, ăsta-s eu și am și ierarhiile mele personale. E  locul în care am deschis ochii. Și asta nu se uită niciodată. First place is in the first place.

Pentru că sfidarea realităților sau piedicilor e provocarea supremă, celor disperați, revoltați și convinși că România înseamnă eșec (cunosc atît de bine ce e în sufletul lor, căci uneori simt la fel), le dedic – sub semnul paradoxului – o melodie cu un titlu pe măsură, al unei trupe cu un nume înșelător, Crippled Black Phoenix:

Țară de rahat?

Pentru început, să clarific acest titlu: e doar reproducerea unei sintagme, nu o profesie de credință. E o formulă obsesivă, recurentă în mediul public românesc. Una pe care o pot reproduce eventual într-o glumă (cunoașteți desigur bancul cu „atentate de rahat”). Ca să fiu clar și să nu vă dezamăgesc pe parcurs, o spun de pe acum: mă declar total împotriva acestei generalizări. Nu merită să citiți pînă la capăt dacă sperați cumva că voi arăta de ce țara mea e o țară de rahat.

Ehehe, ei bine, care e țara mea, then? Simpla libertate de a pune o astfel de întrebare denotă că la mijloc se află o alegere. Pot alege care este țara mea (orice scriitor ar explica asta mai bine). Iar din exterior, ceea ce puteți observa în cazul meu este că am ales ca țara mea să fie Germania, cam de vreun an de zile încoace. Doar că alegînd această țară, ca profesor de limba și literatura română (care e o specializare banală la prima vedere), nu am cum să rup legătura cu țara în care m-am născut. Firește că nu am ales nici să mă nasc, nici unde să mă nasc. Ce fac eu aici, dar, în Germania? Predau limba maternă, adică română. Literatura națională, adică română. În continuare patria mea rămîne una definită de limba asta.

(Nevoia unei paranteze mă cuprinde din nou: „Cui predai tu, mă, româna în Germania?” e o întrebare care mi se pune mereu… în România; recunosc, mă irită suficient de mult întrebarea. Răspund pentru ultima oară: în Germania, ca și în alte țări mai mult sau mai puțin civilizate, există interes pentru orice, așadar și pentru limba română. Asta înseamnă educație, asta înseamnă studiu.)

Recunosc, e un job complementar pentru mine. Sînt un spirit cosmopolit, ușor snob – după unii -, dornic de sincronizare sau de imersiune în Occident. Nu cred că limba română e cea mai frumoasă, cum nu cred că literatura română mișcă planetele. Profesia mea de comparatist (literatura comparată a fost în primul rînd o profesie, citiți despre Villemain, nu pot ține aici un curs) nu e un produs doar al educației, ci o alegere pe care probabil am făcut-o mai mult inconștient încă din tinerețe, atunci cînd îmi imaginam că o sa învăț limbi străine (am învățat puține și nici pe acelea foarte bine, fără falsă modestie), cînd citeam autori cu „vocație universală” în loc să mă pregătesc să depășesc faza județeană a olimpiadei de română. (E un amănunt pe care mi-l repetă profa mea de română din gimnaziu, dar pe care eu nu mi-l amintesc nici să mă pici cu ceară!) Iar ăsta e un ocol biografic care are scopul doar de a pune într-o lumină specifică poziția mea: cred că ne naștem oameni înainte de a ne naște români, sași, chinezi sau portoricani. Da, ce naște din pisică șoareci mănîncă, foarte adevărat. Doar că dezbaterea despre identitate e una foarte complexă și dacă o continuăm aici și acum, riscăm să n-o încheiem pînă la sfîrșitul WordPress-ului.

Revin la formula din titlu, pînă la urmă. Dacă aș alege să înșir acum cazurile de plagiat descoperite în Germania, dacă aș vorbi despre cazurile de trafic de influență, despre afacerea Edathy (parlamentar acuzat într-un dosar de pornografie infantilă), despre violențele verbale și fizice împotriva imigranților, străinilor, a „celorlalți” în general, despre existența unei mișcări PEGIDA (patrioți împotriva islamizării Germaniei), despre mișcări neonaziste, despre scandalul mitei în care este implicată federația germană de fotbal, despre strategia mizerabilă din DTM a celor de la Audi Sport, despre întîrzierile clasice ale trenurilor, despre (in)competența mecanicilor auto sau depanatorilor IT, despre birocrație (e drept, una funcțională), despre mizeria de ziar numită „Bild”, despre programele penibile și superficiale ale televiziunilor comerciale germane, despre legislația privitoare la dobîndirea cetățeniei germane, despre… , despre… , care ar fi concluzia? O țară de rahat, evident. Dar este Germania o țară de rahat? Nu. Hotărît, nu. Și nici altă țară. De ce totuși la noi e atît de frecventă concluzia deconcertantă și fatalistă cum că am avea ghinionul de a trăi într-o țară care ni s-a oferit așa, de rahat, fără ca noi să fim în vreun fel responsabili?

Am să încerc un răspuns. Parțial, subiectiv, formulat de la 1960 km de Iași. Cred că sîntem cam prea ușor de convins de vocile zgomotoase și neîntrerupte pe care le auzim peste tot. Și e omenesc, explicabil rațional, cu instrumente științifice chiar, faptul să începem să credem „adevărurile” pe care le auzim zilnic. Da, foarte adevărat este că există corupție (ohoho, nu cunosc mediu care să nu fi fost penetrat de mită), autorități incompetente, clerici inumani și profesori impostori, medici penali și avocați pătați, mizerie… Și putem completa mult și bine lista. Dar ăsta e doar un decupaj, hai să recunoaștem. Depinde ce aleg să văd. Adevărat, dacă încetez a le mai vedea cert e că nu dispar fenomenele acestea. Motiv pentru care ar trebui să ne confruntăm (eu o fac de ani de zile) cu ele, nu să le ignorăm. Și spun doar atît: dacă oamenii conștienți nu se lasă duși de val, mai există o șansă. Rîdem de mase că sînt proaste și că nu votează „cum trebuie” (pe de altă parte, oricum cineva trebuie să tragă la jug și să joace rolul prostului)? Rîdem de studenții „proști”? Rîdem de „fraierii” de credincioșii care se autoflagelează? Rîdem de polițistul „prost”, că are puține clase? Și așa mai departe… Rîdem, rîdem, dar cu ne alegem? Ce se schimbă? Vrem să se schimbe ceva? Păi dacă schimbarea nu vine de la cei emancipați, ce putem spera de la cei pe care-i ironizăm la un șpriț? Reiau unul dintre subtitlurile mele preferate, și care-i aparține lui Sorin Adam Matei: „Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului”. Ei, cum ar fi?

Ca o concluzie provizorie: nu țara e de rahat. Poate doar niște caractere. Acele caractere pe care nu am reușit să le ținem departe de fotoliul de parlamentar sau de șef, șefuleț, rectoraș ș.a.m.d. Iar singurul de căcat e căcatul.

P.S. Știți cîte lucruri faine se petrec în România? Știți cîți oameni mișto au proiecte semnificative?