Tag Archives: Steven Wilson

Happy Returns

Happy Returns is a haunting and beautiful song written by the most acclaimed ‘prog god’ of our days, Steven Wilson himself. Superbly backgrounded on the stage by a nice video, with one of the most beautiful actresses I`ve ever seen (actually, she is a model: Caroline „Carrie” Grzybowska – give her a big like!). And played live together with Craig Blundell, Adam Holzman, Dave Kilminster, and, yes!, Nick Beggs, a very, very exquisite bass player (just watch his fingers, just listen to his voice):
Happy Returns 
Hey brother, happy returns
It’s been a while now
I bet you thought that I was dead
But I’m still here, nothing’s changed
Hey brother, I’d love to tell you
I’ve been busy
But that would be a lie
‘Cause the truth is
The years just pass like trains
I wave but they don’t slow down

Hey brother, I see the freaks
Dispossessed on day release
Avoiding the police
I feel I’m falling once again
But now there’s no one left to catch me

Hey brother, I feel I’m living in parentheses
And I’ve got trouble with the bills
Do the kids remember me?
Well I got gifts for them
And for you more sorrow
But I’m feeling kind of drowsy now
So I’ll finish this tomorrow

Advertisements

Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase. Tour @ Alte Oper Frankfurt (2016)

19 Ianuarie 2016. Primul concert pe anul acesta. Bilet cumpărat înainte cu 3 luni. Preț decent, loc decent, la balcon, într-o sală cam de 2500 locuri (Große Saal). Steven Wilson ne-a anunțat că vede în fața ochilor „an exquisite audience in the most exquisite place”, și asta – sînt convins – nu a spus-o doar pentru a gîdila orgoliul localnicilor. Apoi a adăugat, punctînd aparenta inadecvare a sălii: „Do feel free! Express yourself!” (Spun aparentă deoarece omu’ a mai cîntat aici, la Alte Oper, și dacă ar fi crezut că nu iese bine show-ul sigur se muta la Batschkapp sau Jahrhunderthalle.) Publicul l-a ascultat, mai ales în partea a doua a concertului, și s-a manifestat în picioare, lipit de scenă sau mai bine zis îmbrățișînd scena. Pe parcursul concertului, Steven Wilson a stimulat rivalitatea cu Münchenul, aruncînd săgeți spre bavarezii care n-au prea interacționat cu trupa: „Where’s the worst audience? In Munich, of course. When we wanted them to sing along with us, it was a total graveyard”. Sigur că exagera, dar fum fără foc ați mai văzut?

Conform anunțului de presă, concertul a fost gîndit în jurul albumului Hand. Cannot. Erase, apărut în 2015 și conform intuițiilor din propria mea recenzie a ocupat locul 1 în mai toate clasamentele retrospective ale anului 2015 (din UK sau Germania, nu de altundeva). Motiv pentru care tot ce a mai fost interpretat în plus a reprezentat o încîntare pe de o parte, o surpriză pe de altă parte. Și dacă nu ar fi vorba despre Steven Wilson, aș enumera doar piesele care au gravitat în jurul lui Hand. Cannot. Erase. Însă merită trecut în revistă tot concert playlist-ul, căci e interesant cum s-au succedat piesele în partea a doua. Firește, avînd proiectate în fundal imaginile de-acum celebre din videoclipurile lucrate perfect de Lasse Hoile. Așadar, First Regret, 3 Years Older, Hand. Cannot. Erase., Perfect Life, Routine (moment în care pe scenă apare Ninet Tayeb, al cărei țipăt la final de piesă dă o cu totul altă dimensiune poveștii muzicale, pur și simplu paralizînd preț de o secundă sala întreagă…), Home Invasion (intensitatea în creștere), Regret #9, Transience, Ancestral (atît de plină și colorată de Ninet este piesa asta cîntată live, încît atunci cînd am fost întrebat ce piesă e, nu am fost deloc sigur pe mine), Happy Returns, Ascendant Here On… Apoi, după pauză, piese de pe alte albume, unele deja cunoscute din alte formule sub care a mai evoluat Steven Wilson: Drag Ropes (Storm Corrosion), Open Car (Porcupine Tree),  My Book of Regrets (de pe noul și scurtul, dar excelentul album, 4 1/2), Index (venită din Grace for Drowning), Lazarus (pe care a dedicat-o lui David Bowie, profitînd de faptul că și acesta a inserat pe ultimul lui album un Lazăr), Don´t Hate Me (duet Wilson & Tayeb, căci piesa fusese compusă în această idee, dar cei din PT l-au lăsat de izbeliște neparticipînd la părțile vocale ale piesei; aici simt nevoia să îmi exprim convingerea că măcar în concert putea să-i țină partea John Wesley, chitaristul de turneu), Vermillioncore (4 1/2, pam pam), Sleep Together. Și se lasă cortina, așa cum se vede și în scurtul video de mai jos (doar atît am filmat).

A urmat, firește, un bis, encore, spuneți-i cum doriți compus din: Space Oddity, asta a fost surpriza totală și sensibilă – mi s-au umezit ochii! – a unei seri care, în felul acesta, a rămas memorabilă (Ninet Tayeb included), și The Sound of Muzak, oho, o piesă veche, de pe In Absentia (2002), album (alături de Coma Divine) datorită căruia m-am atașat de Porcupine Tree forever.

Cît despre execuție, producție și interacțiune, ce pot spune? Ca minus: în spațiul de față nu era nevoie de creșterea volumului, s-ar fi auzit clar și limpede cu cîțiva decibeli în minus. Nu mă așteptam la așa o eroare, Sir Steven Wilson! Pardon, adevăratul Sir al serii a fost Nick Beggs, bass. Un basist mai mult decît charismatic și priceput, pe care am mai avut ocazia să îl văd în vara lui 2015, cu trupa lui Steve Hackett, în turneul Genesis Revisited. Și atunci, și acum a magnetizat publicul. Mai ales că a avut ocazia să-și etaleze  valențele de vocalist. Unul foarte bun, de altfel. Cunoscătorii îl cunosc din alte trupe: Kajagoogoo sau The Mute Gods. (33 ani despart cele două clipuri!) Clăparul Adam Holzman nu reprezintă o surpriză. Dar trebuie să subliniez că are părți atît de reușite pe albumul Hand. Cannot. Erase. încît nu îmi mai pare atît de rău că nu am apucat să îl văd pe Richard Barbieri, Wunderman-ul claviaturilor la PT. Ajung în acest fel, la minusul acestui concert: absența a doi Aristocrats, adică a bateristului Marco Minnemann și a chitaristului Guthrie Govan, cei doi fiind în turneu iberic și trebuind să fie înlocuiți de Craig Blundell, respectiv Dave Kilminster. Blundell este un baterist extraordinar de bun (e părerea unora de prin Pendragon, Rainbow sau King Crimson, da?), dar nu neapărat pe gustul meu. Îl prefer pe Minnemann, pentru că e mai spontan, mai jazzy, mai colorat. Și simpatic foc. Kilminster e deja ultracunoscut, mai ales grație turneului european al lui Roger Waters din 2013, The Wall, turneu cu ocazia căruia ne-a dat să înțelegem cît de necesar i-ar mai fi acum lui Roger Waters un David Gilmour. Deloc. De, fapt, asta demonstrează și Steven Wilson, și de aia e la fel de bun ca Roger Waters: că atîta timp cît știi să compui și ai ceva a spune, nu contează cine sînt instrumentiștii din jurul tău. Concepția e cea care îl face pe un artist mare. În lipsa ei, artistul rămîne un meșteșugar. Nici asta nu e puțin, right?

Și ca să nu ziceți că-s om rău, iată și un video cu momentul special al serii (filmarea nu îmi aparține):

Copii maturi

Azi nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit – întîmplător! – această filmare din 1997. Adică, aproximativ cu 3-4 ani înainte de a-i descoperi eu pe băieţii de la Porcupine Tree.

O singură întrebare mă străfulgeră: copiii ăştia chiar s-au născut maturi? Din punct de vedere muzical, I mean.

P.S. Fireşte că glumesc: formaţia exista deja de 10 ani la ora aia, cu 4 albume de studio lansate, şi terminaseră de tras albumul live Coma Divine.

Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase. (Kscope, 2015)

Disclaimer: Am aşteptat cu sufletul la gură data de 27 februarie, data lansării oficiale a albumului în Germania. În premieră europeană. Ba nu, mondială. Mai devreme nu ar fi fost respectful să fi scris despre el.

Steven-Wilson-620x400

Aveţi prieteni, cunoştinţe, iubiţi sau iubite care vă întreabă ceva de genul: ‘Ce asculţi acolo? Nu se mai termină piesa aia?’ Dacă da, daţi-le ceva de lucru sau o tonă de prăjituri şi rămîneţi singurei în următoarele cîteva ore. Căci nu are rost să citiţi cronicuţa aceasta dacă nu puneţi mîna să ascultaţi cel mai recent album al lui Steven Wilson, Hand. Cannot. Erase. (Kscope, 2015). Lucru pe care am să-l mai fac şi eu de încă treizeci de ori.

Fanii Porcupine Tree abia aşteaptă să vadă ce a mai copt ‘The mastermind of the most succesful prog group of our times’. Succesful, dar nu neapărat în termeni comerciali. Succesful în termeni de influenţă şi referinţă. În sensul că azi nu mai poţi vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre rock progresiv – despre muzică în general, aş insista eu – fără să fi ascultat Porcupine Tree, dar şi proiectele solo ale membrilor: mă refer în primul rînd la Gavin Harrison (care tocmai a produs nişte versiuni noi ale unor piese mai vechi sub titlul Cheating the Polygraph), apoi la Colin Edwin (PVZ, din 2012, e o mică bijuterie), Richard Barbieri (Not the Weapon but the Hand, cu Steve Hogarth, din 2012, e o altă bijuterie; mă rog, omul are 29 de albume, fără a le număra pe cele cu PT) sau John Welsey – chitaristul văzut doar prin turneele PT (absolut f-e-n-o-m-e-n-a-l albumul Disconnect din 2014!).

Acest detour are scopul de a imagina contextul în care ar merita ascultat acest nou album al lui Steven Wilson. Aspectul cel mai important de subliniat este că ‘mîna care nu poate şterge’ este cumva o revenire în matca progresivului (o etichetă care nu prea-i place lui musiu Wilson), fără tentaţia unor noi experimente (ca în Insurgentes sau The Raven That Refused to Sing, sau chiar Cover Version din 2014). Asta ca să nu invocăm precedentele proiecte cu No-Man sau I.E.M. Deşi are o doză suficientă de ‘industrial’, mie mi se pare că aud, prin cîteva piese, tonuri şi structuri care-mi amintesc de King Crimson sau de Genesis. Poate de Pink Floyd? Asta nu înseamnă că Wilson ar fi compus fără să-şi pus imaginaţia la lucru, căci ‘Wonder Wilson’ are capacitatea de a suprinde, de a insolita cu fiecare pasaj pe care îl aruncă spre tine. Mai întîi, te învăluie fix aromele pe care ai vrea să le adulmeci sau texturile pe care ţi le-ai dori pe pielea ta. Şi apoi, bum! şpang! dam! niuamoam!, rupturi discursive, hăuri în care nu te mai opreşti din cădere, avioane care plutesc deasupra capului tau, nori care prind greutate sau voci care te strigă. Nu am să mă refer la fiecare piesă; e un album conceptual care spune o poveste (una inspirată de realitatea uneori sinistră a zilelor noastre, cînd poţi muri în propria casă, fără ca cineva să observe sau să-ţi ducă dorul). Enumăr doar cele pe care le prefer: Home Invasion, Transience, Ascendant Here On…, 3 Years Older. În general, avem piese foarte atent şi rafinat lucrate, complex structurate, foarte puternice şi evocatoare. Şi, vă rog, foarte mult, să fiţi atenţi la finalurile pieselor. Ce se aude acolo e… cum să spun, sublim sidefat. La nivelul textelor, nici dacă mă picaţi cu ceară nu vă spun ce mi-au auzit urechile. Trebuie să le ascultaţi voi. Mie mi-a plăcut cum ne avertizează, indirect, pe fiecare dintre noi: ‘Shame on you for getting older every day’…

Despre album, Wilson declara în revista Prog următoarele:

One of the things that inspires me is kind of negative-positive in a way – the need not to repeat myself. I think people would look at the last record and suggest the obvious thing to do would be The Raven Part II. But the whole idea is anathema to me. I think I have an inbuilt aversion to repeating myself. That’s a strong impulse.The story itself informed the musical palette and style. If you look at The Raven – based on this idea of classical ghost stories – that suggested to me a more vintage, almost old-fashioned sound. Hand. Cannot. Erase. is absolutely set in the 21st century, and so I’m thinking about a completely different palette: electronic sounds, almost industrial sounds.

Îmi amintesc prima întrebare pusă de un amic, săptămîna trecută: ‘Ei, cum sună noul Steven Wilson?’, la care am răspuns: ‘Previzbil. Adică: beton!’. (Aici cenzorul din mine a insistat să înlocuiesc termenul vulgar folosit de obicei în astfel de discuţii, p#%!&@s.) Bine, la întrebarea ‘Cum sună?’, eu mereu mă gîndesc la producţie şi la sound. Abia apoi – după cîteva ascultări – se rostogoleşte şi desface ghemul…

P.S. Faptul că mulţi comentatori spun că e un album ce frizează perfecţiunea sau faptul că recenziile din revistele ‘Visions’, ‘Eclipsed’ sau ‘Classic Rock’ îi dau punctaje maxime, afirmînd că avem de-a face cu o capodoperă, cu cel mai bun album al lui Steven Wilson ş.a.m.d. pot fi considerate simple bonus-uri.